Browsing Category

Gânduri

Gânduri Parenting

Societatea vs. creșterea copiilor

6 februarie 2019

Trăim vremuri bune. Extraordinare chiar. Evoluăm cu mare viteză în toate domeniile, dar devenim tot mai lipsiți de înțelepciune. Totul se întâmplă foarte repede, totul e eficient, comod și tot ce ne dorim este să ne creștem doza de confort. Pentru asta muncim, nu? Pentru o mașină mai bună, mai silențioasă, mai spațioasă, că vai de mine, ne sufocăm în BMW-ul pe care îl avem. Vrem iPhone XS pentru că e cu o milisecundă mai rapid decât cel pe care îl avem acum (zic și eu, nu mă pricep la telefoane). Vrem farfuria pe masă 15 minute după ce am făcut comanda în restaurant și dacă nu se întâmplă asta, săracul chelner se teme că îi tăiem din bacșiș după cum ne uităm la el, de parcă e vina lui că bucătarul nu e la fel de rapid precum noul tău iPhone. Doamne ferește să stăm în trafic după ce ieșim de la lucru. Orice, dar nu trafic. Ne învârtim 30 de minute în parcare la Kaufland și asta pentru a prinde un loc de parcare în fața intrării, chiar dacă sunt 70 de locuri libere la 10 metri distanță. Nu cumva să facem câțiva pași, doar de ce ne-am luat mașină confortabilă? Să parcăm acolo, pe locurile oamenilor care n-au ce face cu timpul lor? Nuuu, noi ne învârtim jumătate de oră, că nu avem timp să mergem pe jos 10 metri.

Am uitat ce e răbdarea. Așteptăm concediul all inclusive la 5* ca să ne bucurăm de familie pentru că în restul anului nu reușim ca măcar o dată pe săptămână să mergem în pădure, pe munte, la plimbare, să respirăm aer curat și să ne bucurăm de natură. Doamne ferește să nu fim eficienți și sâmbăta…

Și devenim părinți. Și avem pretenția ca și copiii noștri să fie așa „evoluați” ca noi și societatea în care trăim. Când plânge bebelușul în prima noapte acasă, mama îi spune „Ce-i cu tine, copil de 3 zile? Nu ști că suntem în anul 2019?! Am nevoie de confortul meu și e rușine să te trezești noaptea! Mâine când mă întreabă vecina Geta dacă ești bebeluș „cuminte” și dormi, eu ce-i zic? Vezi că te sleep training-uiesc imediat!” Și așa societatea, adică noi înșine, ne compromitem ca și părinți înainte chiar de a deveni. Totul pentru noi, pentru confortul nostru.

Știți ce e parenting-ul natural? Nu, nu ăla de tratezi copiii doar cu plante și incantații, e o altă denumire pentru attachment parenting, adică metoda de creștere a copiilor bazată pe atașament, răbdare, respect și compasiune, lucruri ce par a fi împotriva tendințelor societății actuale. Știți ce mai presupune parenting-ul natural? Să te întrebi ca părinte „de ce” și să cauți răspunsuri în cărți acreditate, nu la vecine și nu în blog-uri (printre care se află și al meu, nu luați de-a gata tot ce citiți aici, e posibil să greșesc. Citiți cărți veritabile dacă vă prinde o idee.)

În ziua de azi, este o lege nescrisă ca toți nou-născuții să aibă colici, iar copilașii tantumuri; la un moment dat un fel de „scuză” pentru anumite lucruri pe care copiii le fac în momentul în care au nevoi de bază neîmplinite, iar părinții sunt prea ocupați ca să se mai întrebe „de ce” și să citească o carte. Avem 3000 de prieteni pe Facebook, dar pe cei 100 pe care chiar îi cunoaștem, poate nici nu îi salutăm pe stradă. Avem ființa asta mică de 3 kg care nu știe altceva decât căldura corpului mamei și mirosul pielii ei, dar am prefera să știe că suntem în anul 2019 și un bebeluș cuminte și la zi cu ce vrem noi să fie și doarme 10 ore în pătuț. Și dacă plânge că nu o simte pe mama aproape, are colici, așa că dă-i cu ceai plin cu zahăr și sedative. Că așa zic reclamele și tanti Aurica de la etajul 3. Și dacă toddlerul se aruncă pe jos după ce a stat o oră în fața televizorului ca mama să curețe liniștită cartofii și e suprastimulat și agitat din cauza celor 2 ouă Kinder și 4 brioșe cu ciocolată, are un tantrum, nu are nevoie de afecțiune, îmbrățișarea părinților și dragoste. Lăsă-l să plângă, că îi trece. Ce contează că el nu înțelege de ce plânge sau de ce nu se poate opri.

Emma și Anna nu au avut colici. Nu cred în colici, așa cum îi știe tot poporul. Cred că bebelușii au dureri de burtă, cred că trecerea la mediul uscat, extrauterin, este foarte dificilă pentru ei, dar cred că alte lucruri cum ar fi teama, nesiguranța, epuizarea fizică, nevoia de mamă și lipsa celui de-al patrulea trimestru de sarcină sunt lucruri care contribuie la descărcarea emoțională care se întâmplă, foarte interesant, predominant seara. Cred în beneficiile respectării nevoilor copiilor, cred în atenție și atașament, cred în purtarea copiilor și contactul piele pe piele, cred în alăptarea la cerere, zi și noapte, nu cu program și cred în co-sleeping. Cred în respectarea programului și a ciclurilor de somn ale bebelușilor și a dorinței lor de a mânca sau nu, la un moment dat. Cred în răspunsul rapid și eficient la nevoile bebelușilor. Cred în capacitatea noastră de a ne respecta unii pe alții, la fel cum ne putem respecta copiii. Și respect nu este egal cu laxism. De exemplu, Emma se juca astăzi la nisip de-a prăjiturile și umplea niște forme. Era timpul să plecăm acasă. Mai avea de umplut 2 forme și mi-a spus „Hai să mai stăm!” și din respect pentru ea, nu am umilit-o spunându-i „X e ascultătoare, tu de ce nu ești așa?!” , nu i-am călcat stima de sine spunându-i „Hai o dată, dacă îți spun!”, nu am întărâtat-o la mânie spunând „Ba da. Plecăm!” și nici nu am mințit-o cu „Hai să vezi ceva interesant! E în camera ta sub plapumă, se ascunde. E somnul de prânz.” și foarte important, nu i-am oferit recompense pentru lucruri normale pe care trebuie să le facă, să o cumpăr cu promisiuni. I-am spus „Văd că mai ai două forme goale. Ce-ar fi să termini și prăjiturile alea, să le așezi frumos, cum îți place și apoi să mergem acasă?” A fost de acord și în momentul în care a terminat, a venit de bună voie, fără să fie nevoie să insist. Copiii sunt mai inteligenți și mai receptivi decât credem noi la un moment dat.

Tantumurile de asemeni sunt inexistente la noi, cel puțin până în momentul de față. Emma a avut o perioadă dificilă când a început grădinița, manifestată printr-un fel de somnambulism și descărcări emoționale acasă. Au trecut repede, în brațele mele. Dar puteau trece și mai repede, dacă acționam la timp. Ca părinți dăm examenul și abia apoi învățăm lecția. Deci tantumurile se pare că au o anumită cauză rezolvabilă și apar în general în urma unor lucruri negative, controlabile sau mai puțin controlabile. Însă și în cazul în care poate nu e vorba de lipsa somnului înainte de ora 20, de suprastimularea cu desene sau de lipsa timpului de calitate cu părinții, sau poate doar a început grădinița, a apărut un frățior sau mama a început lucrul, ca părinte ai datoria de a ajuta copilașul de doar 3 anișori (care habar n-are că Pământul e rotund) să treacă mai ușor peste anumite schimbări. De ce să depunem efort când e mai ușor să ne plângem pe Facebook că nu știm ce să mai facem? Dar în timp ce mama se uită ca o legumă în telefon, formulând textul, copilul o „sâcâie” să se joace cu el, apoi vrea să îi schimbe șosetele, apoi nu îi stă bine părul pe care nu-l are, doar pentru că vrea atenția ei. Dragostea ei. Înțelegerea ei și promisiunea că e acolo, disponibilă fizic și emoțional pentru nevoile lui.

Sursa Google

Și asta nu pentru că vrea să manipuleze. Crede-mă, nici bebelușul de 6 luni care nu știe să stea în fund, nu știe nici ce e manipularea și șantajul. Și un copil la care i se răspunde nevoilor emoționale nu devine dependent de mama lui și nici răsfățat. Rezultatele sunt exact opuse.

Un copil care știe că se poate baza pe tine ca părinte, un copil care nu a fost ignorat și subestimat, va prinde aripi, având bagajul emoțional plin de stimă de sine, încredere în propriile forțe și respect pentru cei din jur. Nu va sta lipit de tine. Pentru că știe că ești acolo să-l prinzi dacă se împiedică și cade.

Dar știi care e frumusețea parenting-ului natural? Nu dă o rețetă pe care dacă nu o respecți, eșuezi în creșterea copiilor. Ci îți aduce aminte de adevăratele valori în viața de familie: dragostea necondiționată, dăruirea, răbdarea, respectul și înțelepciunea necesară în deciziile pe care le luăm, cum le luăm și de unde. Fiecare familie e diferită, nu trebuie să fim toți la fel. Dar ar trebui să avem o listă de valori de pe urma cărora să beneficieze copiii noștri. Și să creștem, să învățăm și noi împreună cu ei, să întoarcem societatea la adevăratele valori.

Și să nu uităm că nu trebuie să ne îngrijorăm de ceea ce vor deveni copiii noștri. Ei deja sunt cineva, chiar și în pântec, la 3 luni sau 3 ani. Nouă ne revine sarcina să îi îndrumăm, să fim o autoritate plină de dragoste pentru ei, arătând răbdare, uneori chiar îndelungă răbdare. Atitudini pe care societatea actuală nu mai pune preț atât de mult. Pentru mine relația noastră cu cei mici și fericirea lor constantă în brațele noastre, nu e altceva decât răsplătirea tuturor eforturilor depuse până acum. Prefer oricând asta, decât să fiu și eu un părinte modern, al căror copii dorm toată noaptea după CIO, mănâncă tot terciul din farfurie cu ochii în desene și sunt lăsați singuri în timpul unei crize în magazin.

Nu intenționez să cert pe nimeni cu acest articol, mă mustru pe mine în primul rând pentru că mă simt vinovată de parte din lucrurile de mai sus. Am fost nemulțumită. Am fost stresată. Am pus presiune pe copii. M-am îngrijorat din nimicuri și m-am îndoit de convingerile mele și instinctul meu.

Îmi doresc nespus ca toate mamele din lumea asta, care doresc să iși crească copiii cu atașament și daruire să nu se împiedice de ceea ce gândește lumea și societatea despre ele. Alăptați-vă bebelușul de câte ori are nevoie și urcați cu el pe munte că nu îl trage curentul. Fiți voi ciudatele alea care nu mănâncă tot ce zboară și vă rog, citiți cărți. Citiți CĂRȚI, nu comentarii pe Facebook și nici articole slabe, poate ca acesta al unei mame care trece prin aceleași încercări ca și voi, în fiecare zi. Haideți să fim noi o influență pentru societatea în care traim și să nu o lăsăm să ne dicteze cum să ne creștem copiii. Haideți să încercăm împreună să facem lucrurile altfel și în același timp individual, fiecare în interesul familiei și a copiilor săi.

Oare putem face asta?

 

Gânduri

Lucruri pe care regret că le-am făcut de când sunt mamă

4 ianuarie 2019

În perioada aceasta, majoritatea oamenilor se gândesc la noul an. Își fac planuri, stabilesc anumite ținte, poate chiar își creează un nou tablou al planurilor și al dorințelor pentru 2019 (obișnuiam să fac asta în adolescență și era chiar eficient și motivațional).

Varianta aceasta cu uși mi se pare foarte frumoasă și poți păstra visele tale un „secret”. Abia aștept să crească fetele să facem lucruri de genul.

Dar sinceră să fiu, de când sunt mamă, am început să mă uit mai atent în urmă ca să îmi stabilesc țeluri corecte și relevante pentru viitor. De ce? Pentru că viitorul meu nu este doar despre mine, acum este și despre ele, fetele mele, în egală măsură. Deciziile mele nu mă mai afectează direct doar pe mine, ci și pe ființele astea mici care se bazează pe exemplul meu și pe acțiunile mele. Așa că, de acum încolo nu mă mai uit în viitor, plănuind lucruri superficiale și de scurtă durată, mă uit în trecut, gândindu-mă la ce-am greșit, unde să lucrez și ce pot schimba la mine pentru a îmbunătăți viitorul și calitatea vieții pentru mine și cei dragi.  Pentru cei care deja vă gândiți că viața trebuie trăită fără regrete, eu cred că nimeni nu poate face asta. Regrete avem cu toții, important este ce facem cu ele și cum le lăsăm să ne afecteze și influențeze viața.

Așa că, din dorința de a vă arăta și părțile mele negative, asigurându-vă că toți trecem prin astfel de lucruri și e în regulă, acestea sunt lucrurile pe care regret că le-am făcut de când sunt mamă:

  1.  M-am îngrijorat pentru lucruri mărunte și le-am lăsat să mă afecteze pe termen lung. De exemplu, dacă nu reușeam să fac tot ce mi-am propus într-o zi (chiar dacă erau lucruri imposibil de realizat la un moment dat), simțeam că am ratat o zi întreagă. Nu dormeam, eram supărată, distrasă și intram într-un cerc vicios în care din cauza stării în care mă aflam, nu mă puteam bucura de moment și nivelul de productivitate scădea considerabil.
  2. Am ridicat tonul, în loc să-l cobor. Știți, copiii nu înțeleg mai bine un lucru dacă strigăm la ei. Nu realizează că vorbim serios doar dacă le atacăm verbal persoana, făcându-i să se simtă incapabili și inutili. Bebelușii conștientizează tonul vocii noastre încă din pântec și nu numai că fac diferența dintre un ton cald și strigăt, reacționează cu teamă și anxietate la cel din urmă. Ei bine, un copilaș de 3 ani nu te ascultă PENTRU CĂ țipi la el, reacționează pentru că îi e frică. Nu te ascultă pentru că înțelege, nici nu mai ascultă ce spui, reacționează de frică. Și la un moment dat, când țipăm într-una, copiii devin imuni la noul mod de comunicare și noi intrăm în panică, simțim că pierdem controlul și țipăm tot mai tare. Și până la urmă acesta este motivul principal pentru care țipăm la copii: teama că pierdem controlul. Uneori oboseala și alte probleme amplifică starea noastră negativă. Și am experimentat asta și eu, ca orice părinte care greșește. Nu s-a întâmplat des, dar ar fi trebuit să nu se întâmple deloc. Mi-am cerut iertare, dar parcă prea des a trebuit să îmi cer iertare, mi-am dat seama că nu sunt atât de răbdătoare pe cât speram că voi fi cu doi copii. Extenuarea și-a spus cuvântul, dar am decis să schimb total lucrurile. Să întorc total foaia vieții și a comportamentului meu. Când am ceva important sau serios de spus copiilor, să cobor tonul. Să folosesc vocea autoritară și blajină în același timp. Are efect mult mai mare decât varianta opusă, de a ridica tonul, scoțând din mine exact ce nu vreau să văd că scot copiii mei. Ironic, nu? Țipăm la copii ca să nu mai țipe. Vorbim peste ei, spunându-le să ne asculte, când ei își doresc exact același lucru din partea noastră ca părinți.
  3. Am lăsat-o pe Anna să asiste și să acumuleze din stările mele negative. Fiind singură acasă, nu puteam să o las singură în timp ce eu discutam cu Emma, mai ales că înțelege mai multe decât conștientizăm noi la vârsta asta și plânge oridecâteori eu nu sunt în apele mele. Plânsul ei de „Unde e mama mea fericită și blândă? Pe tine nu te cunosc, nu am încredere în mama asta nervoasă!” încă mă bântuie. Și nu ar fi trebuit deloc să aibă de-a face cu mama aia care țipă sau bombăne supărată. E unul din lucrurile pe care le regret cel mai mult. Ea a preluat multe lucruri negative de la mine. A învățat să se enerveze când simte nevoia, nu am învățat-o să-și rezolve problemele într-un mod pașnic. E parte și din caracterul ei, mi-e clar că ea e total alt soi de copil 😂 Dar când eu sunt bine, fericită, răbdătoare, bucuroasă, copiii mei sunt la fel. Când am o stare rea, copiii preiau în totalitate starea mea, chiar o amplifică. În alte cazuri, mulți confundă lucrul acesta cu „seamănă cu mama sa”, un fel de „așa e copilul, nu ai ce face”, când de fapt copilul preia din caracterul părintelui nu pentru că îl moștenește, ci pentru că îl învață. Monkey see, monkey do.
  4. Nu m-am organizat deloc așa cum ar fi trebuit. Am trecut peste termene limită pentru diferite proiecte, am înghesuit prea multe lucruri în aceeași perioadă și nu le-am făcut față. M-am trezit că un bulgăre s-a transformat într-o avalanșă de lucruri neterminate și stresante. Am început să fușeresc lucruri și în loc să îmi iau timp să le organizez, mi-am folosit timpul stresându-mă că nu am timp. Și pentru că sunt perfecționistă, lucrurile făcute repede și prost m-au adus în depresie. Groaznică depresie, de unde și stările de anxietate, izolare și variații mari de dispoziție… Totul pentru că nu m-am organizat. Am avut prea multe scopuri irealiste, am vizualizat prea multe finaluri și prea puține călătorii. Anul acesta este doar despre pași mărunți, înțelepți și planificați. pla-ni-fi-cați.
  5. Am pierdut contactul cu prietenii și oamenii la care țin. M-am închis în bula mea de nesiguranță în ceea ce privește mămiceala asta și am pus creșterea copiilor pe locul 1 și celelalte nu pe 2, poate pe locul 200, lăsând o distanță considerabilă între mămiceală și restul lucrurilor care definesc o persoană, printre care și relațiile cu ceilalți. Am uitat cum să fiu o prietenă, cum să răspund la timp la mesaje, cum să țin minte detalii despre ceilalți și cum să întreb de sănătate. Am dezamăgit, distanțându-mă de oamenii pe care îi iubesc și îi apreciez. Și de rușine că am dezamăgit și că nu am oferit din timpul meu și celorlalți, m-am distanțat și mai mult, până la izolare completă. Regret lucrul acesta enorm, nu pentru că m-a afectat pe mine, ci pentru că a schimbat și opinia celorlalți despre mine și felul în care îi privesc. Mă pun în locul prietenilor de care m-am distanțat și îmi imaginez diferitele motive pentru care ei cred că eu nu comunic și îmi pare nespus de rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Nu ar fi trebuit să fac asta, din respect pentru oamenii la care chiar țin și care au un impact major și pozitiv în viața mea, dar nu le-am scris măcar o dată un mesaj în ultimele luni…

Acestea sunt 5 lucruri majore pe care le regret dar la care mi-am promis că voi lucra. Am scris toate astea pentru a mă ajuta pe mine în primul rând să îmi și vizualizez greșelile, nu doar să le simt, să le citesc și să meditez asupra lor, să muncesc la ele și să le schimb. Dar am scris lucrurile acestea și pentru cei care poate au făcut același greșeli ca mine și să îi asigur că e în regulă. Prea mult citim despre lucrurile extraordinare pe care le fac ceilalți și prea puțin găsim cuvinte despre lucruri mai puțin bune pe care le facem și care au nevoie de soluții realiste.

Prea mult vedem și ne hrănim cu imagini ale perfecțiunii și din cauza asta ne e rușine să recunoaștem că greșim. Să nu ne mai comparăm cu ceva care nu există. Să căutăm să fim cea mai bună variantă a noastră, de dragul viitorului nostru atât fizic, cât și spiritual. Dar și de dragul celor din jur care nu merită să sufere pentru deciziile noastre greșite.

Anul acesta să fim mai buni, pentru noi, cu noi, dar și pentru cei din jur.

Fashion Gânduri

Draga mea, nu uita de tine!

20 august 2018

Draga mea,

Îți aduci aminte zilele în care te trezeai dimineața după o noapte bine dormită și te gândeai „Oh, ce are nevoie trupul meu acum? Să îl spăl, să îi dau o cafea și un mic dejun copios? Să îl aranjez și să îl îmbrac?” Iar acum, după zeci de treziri și 20 de minute legate de somn într-o noapte, te ridici din pat la 6 dimineața, trezită nu de cântecul păsărilor și razele soarelui, ci mai degrabă de plânsul ascuțit al unui copil (sau doi? sau patru?) și te gândești „Oh, ce au nevoie trupușoarele astea mici acum? De brațele mele? De lapte? Să fie schimbate? De mâncare? De cântecul pe care l-am cântat deja de 73 de ori noaptea asta?”. Și așa te tot întrebi până se face ora 17 și tu ești încă nespălată, nemâncată, constant alergând, alăptând, adormind copii, uitând că și tu, draga mea, nu ești doar mămică, ești o femeie.

Din clipa în care auzim pentru prima dată plânsul copilașului nostru, tot trupul, mintea și inima noastră intră într-o stare copleșitoare, o combinație între „aș muri înainte să las ceva să rănească bucata asta mică de carne” și „nu voi mai clipi niciodată, ca nu cumva să pierd o secundă din viața bebelușului meu”. Îți sună cunoscut? Din clipa aceea nu te mai trezești pentru că ai dormit destul, te trezești pentru că bebelușul tău are nevoie de tine. Nu faci de mâncare pentru că îți este foame, faci mâncare pentru copii. Nu te speli când vrei și ai nevoie, te speli pe jumătate în cele 34 de secunde, cât doarme cel mic. Nu mai mergi la cumpărături ca să te relaxezi și să vezi ce e nou, mergi la cumpărături ca la un maraton: iei pachetul de pamperși de pe raft și fugi, ca nu cumva să se trezească bebelușul sau să vadă toddlerul raftul de cărți pentru copii. Acum ești mămică, trăiești și respiri pentru altcineva, nu pentru tine. Nu-ți aduci aminte ultima oară în care te-ai tuns, ai savurat o prăjitură sau te-ai uitat la un film… Nu-ți aduci aminte ultima oară când ai purtat o conversație cu cineva despre altceva decât copiii, ce mănâncă și câte ore dorm. Te uiți în oglindă și vezi o urmă din tine, o mamă epuizată, disperată să se dăruiască total copiilor ei. Și toate lucrurile acestea sunt minunate și de apreciat și absolut indispensabile, dar draga mea, nu uita de tine.

În ziua de azi e aproape rușinos pentru o mamă să facă ceva pentru ea. Poate nu toate mamele experimentează asta, dar așa simt eu de fiecare dată când fac ceva fără copii sau care nu le aduce lor direct vreun beneficiu. Nu că aș fi judecată sau că mi-e teamă de ce spun oamenii, dar mintea mea e setată stric pe nevoiele copiilor și mă simt vinovată dacă mă gândesc la mine și nu la fete. Și așa mă trezesc că plâng și nu știu de ce plâng, că leșin și nu știu de ce leșin, dar eu de fapt sunt epuizată, înfometată, depășită psihic și fizic de responsabilitatea copiilor și a treburilor casnice, nu pentru că nu fac față, ci pentru că îmi pun eu ținte ireale și poveri în plus. De exemplu, în timp ce încerc să o adorm pe Anna în brațe, vreau să și gătesc și să îi citesc poveste Emmei. Și în timp ce fac simultan lucrurile acestea, mintea mea îmi spune că ar fi trebuit să o schimb pe Anna înainte să o adorm în sistem, sau că ar fi trebuit să pun la spălat înainte să încep să curăț cartofii, doar ca să termin toată treabă și să am timp să scriu și să răspund la emailuri seara după ce pun fetele în pat. Și nu numai că mă gândesc la asta, mă și simt extrem de vinovată că nu am casa în ordine, că mă așteaptă rufele în coș și că soțul se va împiedica de papucii de la intrare când va veni de la lucru. Mă simt vinovată dacă nu le citesc 5 povești fetelor seara. Mă simt vinovată că mi-e foarte rău și nu pot termina cântecelul pentru a mia oară. Mă simt vinovată că nu mai pot sta în picioare să legăn bebelușul de 11 kg (minim…) . Și nu e normal, nu e sănătos.

Zilnic mă întreabă câte o persoană cum reușesc să le fac pe toate, să cresc copiii, să mă ocup de casă, să lucrez și să scriu. Și de fiecare dată evit să dau sfaturi sau o rețetă a succesului, pentru că fac toate lucrurile acestea epuizându-mă și nu vreau să dau impresia că e în regulă. Nu voi înceta vreodată să spun că îmi recunosc defectele și greșelile, dar știu că și alte mame trec prin ce trec eu și aș vrea să recunoaștem mai des lucrul acesta. Am încetat să fim persoane cu nevoi. Am uitat să fim femei din dorința de a fi mame perfecte. Dar vrei să îți spun un secret, draga mea? Nu există mame perfecte. Și de ce să alergăm până la epuizare după ceva ce nu există?

Ce-ar fi ca dimineața după ce mănâncă cei mici să nu ne aruncăm direct la spălatul vaselor, ci să bem cafeaua aia cât timp e caldă. Vasele tot acolo sunt și după ce ne terminăm cafeaua, te asigur. Ce-ar fi să chemăm pe cineva să stea cu copiii o oră în timp ce noi dormim ca 🐷?

Nu cred că odraslele noastre au nevoie de mame și case perfecte. Cred că au nevoie de un cămin liniștit în care să găsească dragoste, bucurie, înțelegere și răbdare din partea noastră, iar dacă noi ne epuizăm în fiecare zi, nu avem cum să le oferim lucrurile acestea.

Ce-ar fi să mai facem și pentru noi ceva, uneori? Eu am început asta, scriindu-vă experiențele și trăirile mele aici, în speranța că va învăța cineva din greșelile mele și le va evita pe ale ei sau ale lui. Am început prin a mă bucura de momentele în care fetele dorm iar eu mă așez în pat și scriu. Am început prin a savura apa rece de munte și ploaia măruntă, în timp ce respir aerul curat și pășesc pe pietrele din lac, îmbrăcată cu o rochie frumoasă și catifelată. E sora celei mai fine rochii din lume  de la magazinul Class din Eliana mall din Brașov și o iubesc, e minunată.

Așa că, draga mea, nu uita de tine. Dacă îți iubești copiii și ai face orice pentru ei, adu-ți aminte și de nevoile tale, de la hrană la odihnă. Lasă treaba pentru 10 minute, ignoră copiii care se joacă cu plastilină pe covor și închide ochii, respiră adânc și imaginează-ți viața peste 5, 10 ani. Ce amintire vei lăsa copiilor tăi despre tine? Vor spune că ai fost stresată, agitată și nervoasă tot timpul sau că ai fost o femeie liniștită, puternică, răbdătoare și da, o mamă extraordinară? Nici ei, nici tu nu îți vei aduce aminte de cât de bine a fost șters praful și cât de ordonați au fost papucii la intrare. Îți vei aduce aminte de sentimente și trăiri, nu lucruri.

Așa că, draga mea, nu uita de tine!

 

Rochie: Clasa Collection – Eliana mall, Brașov.

 

Fashion Gânduri

Arta de a fi ocupat

1 august 2018

Unul din lucrurile cu care se mândresc oamenii cel mai mult în viața asta este că sunt extrem de ocupați. A fi ocupat a devenit o necesitate, o obsesie pentru unii, la un moment dat. Spun asta din experiență, nu vă gândiți că îi judec pe alții, ci mai degrabă vorbesc despre mine ca tânără, liberă și fără familie,  și eu ca mamă a doi copii, cu familie și casă de întreținut… În ambele situații am fost la fel.

La un moment dat e aproape rușinos pentru unii din noi, fie singuri sau nu, să spunem că azi nu facem nimic, doar ne odihnim. Suntem obsedați să ne ocupăm timpul maxim și apoi să ne plângem că nu mai putem. Suntem stresați de cele mai mici și neînsemnate lucruri și le dăm o importanţă mult mai mare decât e cazul. Suntem triști, nervoși, nemulțumiți, de dimineață până seara. Dar Ooooh, ce satisfacție când spunem „Vai, nu mai pot, am o grămadă de făcut!”

Ne simțim mai importanți, mai valoroși și însemnați dacă muncim întruna. Pauza e o rușine.

De când mă știu, nu pot să dorm dacă nu am avut o zi productivă sau am ceva de rezolvat în ziua următoare. Am insomnii din copilărie și prietenii apropiați știu asta. Nu ajută deloc nici faptul că sunt și o fire artistică și creativă care nu poate sta și trebuie să dea naștere gândurilor și imaginației. Sunt defectele mele, le cunosc, dar mai cunosc și faptul că viața de mamă, printre altele, m-a învățat că a fi ocupat nu e neapărat o virtute.

E o luptă în mine, o luptă pe care vreau să o câștig. Și azi, pentru prima dată am spus cu „mândrie” că vreau să STAU. Azi stau cu fetele și mă bucur la maxim de ele. Da, am gătit, am pus rufele la loc, am făcut baie fetelor și am și scris. Dar nu cu atitudinea unei persoane extrem de ocupată și stresată. M-am oprit și am gândilit copiii pe rufele care stăteau întinse pe jos, înainte să le pun la loc. Emma a vărsat apă în bucătărie. După ce am ajutat-o să șteargă, am plimbat-o cu prosopul prin toată casa. Am savurat râsetele ei. Anna s-a agitat în timp ce spălam vasele, așa că în loc să spun în mintea mea „Of, mai am treabă, acum vrei în brațe?!” am lăsat tot și am scos-o pe-afară la o scurtă plimbare. Le-am lăsat pe fete să se stropească una pe alta în cadă și am văzut doar creţele de pe burta Annei săltând în timp ce râdea cu poftă, nu apa de pe jos.

Nu vreau să spun că a fi ocupat e ceva rău, sub nici o formă! Cred că e evident! Trebuie să muncim: „să ne îngrijim de lucrurile urgente, apoi cele importante și într-un final cele care rămân” (poezie învățată în copilărie😅). Dar în același timp trebuie să găsim balanța între muncă și odihnă, între stres și relaxare, fără să ne simțim vinovați dacă STĂM.

Când făceam pozele acestea eram constant stresată. Stresată de timp, de faptul că poate Anna nu a adormit la tatăl ei în brațe, că poate Emma ne așteaptă cu nerăbdare, că poate soțului îi e foame sau că nu avem destulă motorină în rezervor ca să ajungem acasă. Dar am decis și atunci să mă opresc. Să mă opresc și să mă bucur de liniște, de minunata persoană din spatele aparatului cu care mi-a făcut mare plăcere să petrec timp. Să mă bucur de frunze și de adierea vântului, de vremea minunată, dar și de noua mea rochie de la Osaha din Eliana mall, o rochie comodă, cu un aer vintage, o broşă drăguță în talie și lungimea perfectă pentru mine. Am evitat rochiile petrecute până acum pentru că tind să se desfacă foarte tare când mă aplec, și să fim realiști, cu doi copii mici ești tot pe jos, oriunde te-ai afla. Dar rochia aceasta are un fel de fustă întreagă care nu se desface, peste care se așează partea din față, ca și cum e petrecută, dar defapt nu e. Asta m-a cucerit la ea. Oricum, întregul magazin Osaha m-a cucerit în acea zi! Este plin, dar plin de modele de rochii. Sute poate! Toate stilurile, materialele și imprimeurile posibile le găsești în Osaha, e nemaipomenit! Nu mă mir, este un magazin cu vechime și experiență, o afacere de familie din generație în generație, un magazin în care vânzătoarea lucrează acolo de peste 10 ani! Osaha e simplu, o familie. Și asta am simțit cât timp am fost acolo. Lipsea o ceașcă de ceai și niște biscuiți ca să numesc șederea mea acolo o vizită acasă la prieteni. 😊

Revenind la subiect, nu uitați că trebuie să învățăm să ne mai și oprim. De dragul vieții. De dragul familiei, al sănătății fizice, psihice și spirituale. De dragul lucrurilor și al momentelor mici, care dau cu adevărat sens vieții.

Haideți să mai răspundem la întrebarea „Ce mai faci?” și cu „Azi nimic🙂.”

 

 

Gânduri Stil de viață

Opreşte-te. E rândul tău!

23 iunie 2018

Azi aș vrea să vă provoc să faceți ceva nou. Un lucru care cu siguranță va aduce multă bucurie multora, dar în același timp bucuria s-ar putea să se întoarcă la voi, la cei care o trimiteți în primul rând. S-ar putea să consolideze relații și să scoată la iveală sentimente ce ar trebui exprimate. S-ar putea să aducă mai multe beneficii decât ne putem imagina.

Sunt atâtea grupuri de sprijin pentru mămici, mii de mame care, teoretic, se adună pentru a se susține una pe alta, pentru a se încuraja în momente dificile, sau a se bucura de reușitele lor. Dar din păcate, grupurile acestea au devenit locuri lipsite de dragoste, toleranță și înțelegere. Parcă există un etalon pe care dacă nu îl atingi, ești pusă la perete și atacată de mii de străini care nu te cunosc, doar pentru că nu ești mama perfectă care, apropo, nu există. Din păcate, lucrul acesta nu se întâmplă doar între străini, ci și între prieteni, chiar între membrii familiei, mai ales când intră copiii în discuție. Parcă uităm să apreciem și să găsim valoare într-o persoană care își crește diferit copiii și ne trezim că stricăm și rupem relații doar pentru că uităm că diversitatea e frumoasă, inclusiv în creșterea copiilor.

Aşa că, vreau să vă propun să facem ceva împreună. Haideți să dăm drumul la un lanț al încurajărilor și al aprecierilor. Oare câte mame sunt în depresie azi? Câte mame sunt singure și au nevoie de un umăr pe care să plângă? Oare noi nu am avut nevoie niciodată de o vorbă bună, oare nu ne-am simțit singure în lupta aceasta constantă de a fi mame bune?

Azi aș vrea să ne oprim 5 minute și să ne gandim la o prietenă sau două care duc aceeași luptă ca și noi, apoi să ne gândim la un lucru specific pe care îl apreciem la ele, un lucru care poate ne inspiră… Sau poate prietene care trec acum printr-o încercare prin care am trecut și noi. Nici nu știți cât bine puteți face cu o simplă frază de genul: „Și eu am trecut pe-acolo. E normal. Nu te îngrijora, ești o mamă minunată. Sunt alături de tine.” Atât. Haideți să fim un exemplu pentru copiii noștri azi, să fim prietene adevărate, să lăsăm garda jos și să împrăștiem iubire. Voi începe eu…

Am o prietenă pe care o apreciez enorm, care e o mare încurajare pentru mine. Are 4 copii, doi toddleri și bebeluși gemeni de câteva luni. Nu o apreciez numai pentru faptul că are 4 copii mici și încă supraviețuiește, dar îi crește extraordinar de frumos. Zilnic sunt afară, le citește și le vorbește cu răbdare, îi învăță adevărata importanţă a vieții și îi lasă să se bucure de frumusețea copilăriei. Această mamă aș numi-o minunată, fie că ar avea unul sau 10 copii, pentru simplul fapt că așa e ea. Știu că probabil nu e atât de ușor să crești 4 copiii mici, dar ea nu s-a plâns niciodată. Aşa că mă înclin în fața ei și îi spun mulțumesc pentru exemplu! You’re my hero!

Altă mamă minunată pe care o îndrăgesc enorm are un băiețel de câțiva anișori. A trecut prin multe și în ciuda faptului că mulți din jurul ei au judecat-o pentru anumite decizii, ea și-a crescut copilașul aşa cum a știut ea că e mai bine. A ales să nu asculte de sfaturile din jur, ci să le refuze politicos, informându-se în primul rând din surse sigure și alegând ceea ce era mai bine pentru copilașul său. O apreciez pentru că nu a făcut nimic având un aer de superioritate, ci a luat în calcul orice părere, dar a fost fermă în deciziile pe care le-a luat și și-a asumat răspunderea pentru ele. Nu numai că a știut întotdeauna ce e mai bine pentru familia ei, dar rezultatele deciziilor ei se văd în educația și caracterul copilașului ei. Pe lângă asta, a gasit o modalitate de a lucra de-acasă, pentru a fi aproape de cel mic și a câștiga un bănuț în plus în același timp. Work-from-home moms are awesome! Love you!

Vă mai spun despre o altă mămică de băiat cuminte și educat. O mamă care, cât timp am fost dirijor al unui grup vocal dintr-un oraș apropiat, nu a lipsit niciodată la repetiții. A venit cu bebeluș micuț, săptămână de săptămână, ținându-se de cuvânt și făcând un efort uriaș pentru asta. Eram surprinsă de fiecare dată cu câtă responsabilitate participa și aș fi vrut să o iau în brațe și să îi spun că nu multe mame fac asta, ea oferind mult din puțina energie pe care o mamă proaspătă o mai are. Eu eram însărcinată cu Anna în acea vreme și Emma avea 2 anișori. De multe ori, ea era motivul de bază pentru care eu îmi adunam puterea pentru a face o treabă cât mai bună ca și dirijor, din respect pentru ea și efortul depus, cât și pentru ceilalți corişti în egală măsură, desigur. Dar eu fiind însărcinată și cu un copilaș mic după mine, ea a fost o maaaare încurajare pentru mine și are tot respectul meu și azi. Băiețelul ei e o comoară de copilaș, fiind un exemplu pentru cei care spun că băieții sunt „altfel” și că sunt imposibil de educat și stăpânit. Ei bine, uite a doua mămică de băiat care demonstrează că nu e așa. Mulțumesc! Îmi dai speranța că dacă voi avea vreodată un băiat, îl voi putea crește frumos și liniștit, așa ca tine.

 

Trei mame, trei eroine. Și mai sunt multe, dar nu vreau să vă ocup timpul. Vreau să vă încurajez să faceți același lucru, dar nu numai în mintea voastră. Trimiteți mai departe, puneţi câteva cuvinte împreună și faceți o faptă extraordinară azi. S-ar putea să însemne enorm pentru cealaltă persoană. Împrăștiaţi dragoste! Și se va întoarce fără măsură înapoi, vă promit.

Și făcând acest exercițiu s-ar putea să ne dăm seama ce oameni minunați sunt cei pe care poate i-am ignorat până acum. Să ne încărcăm și noi cu gânduri pozitive față de alții. Ne vom simți și noi mai bine. Vă promit. Schimbarea începe aici.

Opreşte-te. E rândul tău!

Fashion Gânduri

În grădină cu Monet

13 iunie 2018

Îmi pare rău că am lipsit mai mult decât ar fi trebuit, am avut multe lucruri noi de făcut și a durat puțin până m-am reorganizat. Voi posta în curând mai multe detalii despre asta, sunt sigură că vor fi lucruri interesante și pentru voi. Până atunci mai bine vă explic de ce am ales acest titlu pentru articol.

În adolescență am fost o tânără foarte neînțeleasă și am suferit pentru lucruri care defapt nu erau deloc negative. Un spirit artistic, un caracter melancolic și pasiuni diferite au fost lucrurile care fiind neînțelese de mulți, au determinat o antipatie din partea multora. Mama mi-a spus întotdeauna să fiu eu însămi și să fac ceea ce-mi place și doresc, doar să fac o fac bine și responsabil. Dar oamenii au luat acest lucru ca un act de superioritate și știți vorba aceea: „Dacă nu ești ca noi, ești împotriva noastră.” Aşa că am găsit lucruri care m-au ajutat să mă adăpostesc atunci de atacurile celor necunoscători. Printre ele s-a aflat muzica, desigur, dar și arta în general.

În timp ce îi povesteam Emmei acum câteva săptămâni despre picturile lui Monet, mi-am adus aminte de locul de refugiu din mintea mea de adolescentă. Nu am spus nimănui asta, dar când lucrurile deveneau prea gălăgioase în lumea adevărată, prea grele în inima mea, cuvintele prea dure și oamenii prea răi, găseam refugiu în grădina lui Claude Monet. Îmi imaginam că mă plimb pe proprietatea lui, găsindu-l într-un final în grădina de flori, pictând una din operele lui de artă. Ascultam păsările, priveam cerul, florile și pensula artistului plimbându-se pe pânză. Acesta era locul meu preferat pe care îl vizitam în adolescență, în imaginația mea, desigur.

Ei bine, după o vârstă mă gândeam că oamenii au destulă înțelepciune încât să nu mai judece pe cei care sunt diferiți și au altfel de principii și activități, doar pentru că nu înteleg, sau nu cunosc. Dar faptul că eu iau altfel de decizii în privința copiilor, sunt pasionată de altfel de lucruri, citesc altfel de cărți și decorez casa în alt stil, sunt lucruri pentru care sunt pusă la zid, lucruri care în esență nu numai că nu sunt rele, sunt chiar frumoase (din punctul meu de vedere 😊). Dar mă bucur că am binecuvântarea de a fi iubită și încurajată de cel mai minunat om din lume care îmi dă aripi și mă face să uit cuvintele triste ale celor din jur. Dar un alt lucru care m-a ajutat să îmi păstrez calmul și să îmi aduc aminte cine sunt și ce contează a fost să mă reîntorc în grădina lui Monet, cu o cană de ceai cald în mână. Deasemenea, am găsit o modalitate de a aduce puțin din imaginația mea și în realitate, prin această ținută, desigur. 😊

Această ținută mă face să mă simt eu însămi. Această ținută îmi aduce bucurie și mă ajută să aduc la viață o părticică din imaginația mea. În plus, e foarte confortabilă și ușor de purtat. Pantalonii sunt de la H&M, cămașa și papucii de la Asos și pălăria, desigur, de la magazinuldepalarii.ro . Aceste poze au fost făcute în unul din locurile mele preferate, hotel Hilton din Sibiu.

Voi aveți locuri imaginare pe care le folosiți în momente dificile, cum ar fi, când toddlerul decide să toarne zahăr în supa proaspăt terminată? M-aș bucura să citesc modalitățile voastre de a vă relaxa din punct de vedere psihic, am nevoie de inspirație. 😊

Fashion Gânduri

De ziua ei, noi două…

21 mai 2018

Îmi aduc aminte momentul în care m-a prins pentru prima dată de deget. Avea câteva minute de viață. Îmi aduc aminte greutatea ei pe pieptul meu, mirosul ei, chiar și temperatura corpului ei micuț, când am ținut-o în brațe prima dată. Nu pot explica de ce nu am uitat asemenea detalii. Am știut atunci că ea e definiția iubirii complete și că aș muta munții pentru ea. Au urmat zile și nopți întregi de ținut în brațe, de iubit și ocrotit. Nu eu pe ea, ci ea pe mine. Ea m-a ajutat să învăț fericirea, m-a ajutat să îmi depășesc limitele, să apreciez adevăratele valori. M-a vindecat de un caracter egocentric și superficial. M-a învățat să iubesc și să mă dăruiesc, nu să mă jertfesc. Da, am ales să mă dăruiesc, pentru că „a te jertfi” parcă sună prea dur când vorbim despre noi, mamele.

Azi e ziua ei. Emma mea împlinește 3 ani. 3 ani în care m-a copleșit. Nici nu știu exact cu ce m-a copleșit pentru că nu există o definiție clară, nu pot explica ce simt când mă ia de mână sau mă strânge în brațe, când își lipește căpuşorul ăla creț de fața mea. Nu pot explica ce se întâmplă cu mine când îmi zâmbește, când îmi spune „Te ador, mama!”. Când se uită fix la mine în timp ce îi citesc poveste seara, iar când o întreb la ce se gândește îmi spune „Mulțumesc, mama, că ai grijă de mine…” . Sau când suntem în oraș, îi cumpăr un covrig și mă întreabă „Dar de ce mi-ai cumpărat?” doar ca să audă răspunsul meu că o iubesc și că e minunată.

Mulți spun că e prea sensibilă, prea atașată de mine, prea matură, prea altfel pentru varsta ei. Dar eu nu cred că un „prea” așezat în fața unor calități, le transformă în defecte. E minunată exact aşa cum este. Emma va schimba lumea, cu siguranță. Știu asta pentru că a început deja, cu mine.

Am reușit pentru prima dată după a doua naștere să ieșim doar noi două. A fost scurt și a fost nevoie să o asigur de multe ori că tati nu se supără și că Anna nu e singură. Dar fiecare minut a fost minunat, pentru că am putut să savurez din nou fiecare gest al ei și fiecare cuvânt rostit. Bucuria a fost și mai mare pentru că nu a fost o ieșire oarecare. Am fost în grădina ascunsă și magică a prietenilor noștri de la City Flowers, cea mai apreciată florărie din Sibiu. Acolo ne-am servit una pe alta cu ceai și cafea, am mâncat o prăjitură extrem de gustoasă ( Emma s-a asigurat că apuc doar să gust din porția mea), învăluite de mirosul copleșitor al miilor de flori.

Dar știți ce ne-au făcut să ne simțim cu adevărat prinţese? Ați ghicit! Rochiile noastre superbe achiziționeze din Eliana mall. Rochia mea de balerină (cum îi spune Emma) este de la You & me fashion, evident. Detaliile ei sunt minunate, paietele ei fine îi dau o strălucire subtilă dar de efect. E foarte confortabilă și nu are nevoie de accesorii, în opinia mea, ea fiind o piesă în sine.

Rochiţa Emmei, pe de altă parte, a făcut furori. Are geantă asortată și cordeluţă. Greu am convins-o pe Emma să renunțe la ea la somnul de prânz. Toată ziua s-a învârtit și s-a admirat în oglindă. Are niște detalii foarte drăgălaşe și cu bun gust. Nu e nici prea încărcată, dar nici nu-i lipsește acel ceva care o diferențiază de toate celelalte rochițe. O doamnă foarte drăguță chiar m-a oprit pe stradă și m-a întrebat de unde e rochița ei și i-am spus bucuroasă că am găsit-o la AMB fashion în Eliana mall din Braşov. M-a și felicitat că am fost cu surioara mai mică la serbare, mi-a spus că e foarte frumos din partea mea. 😂

Astfel, în locul potrivit, la momentul potrivit și cu ținutele perfecte, am avut parte de o zi pe care nu o vom uita niciodată, nici eu, nici Emma. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la bucuria noastră, de la fotograful nostru drag, la gazda minunată, dar nu în ultimul rând, celor de la Eliana mall care ne pun la dispoziție, an de an, colecţii minunate de haine pentru orice ocazie și cu ajutorul cărora noi ne-am transformat, de data asta, în prințese pentru o zi.

Pentru localizare, contact şi program:

Eliana mall – site oficial

Eliana mall – Facebook

Gânduri Parenting

Îţi crești copilul altfel decât mine? Super, hai să fim prietene!

9 mai 2018

Cred că nu există persoane care să critice și să se contrazică mai mult decât… noi mamele. Interesant este faptul că, în loc să dăm dovadă de mai multă dragoste și acceptare, în loc să încercăm să fim un exemplu pentru copiii noștri, ne transformăm exact în ceea ce sperăm ca cei mici să nu devină vreodată. Și da, folosesc pluralul pentru că și eu sunt mamă și îmi spun mie personal aceste lucruri, în primul rând.

De ce oare le cerem copiilor să nu le vorbească urât altora, când noi nu ne putem abține când vorbim la telefon și discutăm într-o manieră grosolană despre a III-a persoană care face lucrurile altfel?

De ce oare avem pretenţia ca cei mici să nu aibă un comportament egocentric, când noi nu putem accepta faptul că o mamă a găsit alte soluții în ceea ce privește creșterea copiilor?

De ce oare ne supără copiii când nu țin cont de cei din jur și ar face orice ca să-și îndeplinească scopul greșit de altfel, când noi suntem atât de plini de sine încât ajungem să ne credem experți în creșterea și dezvoltarea copiilor, criticînd din start orice altă variantă decât cea propusă de noi?

De ce oare le spunem copiilor să nu mai vorbească urât, când noi nu ne mai putem opri din jignit?

De ce oare avem pretenția ca odraslele noastre să fie pașnice, când noi nu împrăștiem decât frustrare și ocară?

De ce oare le spunem copiilor să aibă grijă ce vorbesc, dacă noi nu ne putem înfrâna limba?

De ce alergăm după lucruri care nu există? Mama perfectă e fiecare pentru copilașii ei. Nu există o singură rețetă, nu există un etalon. Și dacă ar exista, merită să ne încărcăm zilnic mintea și sufletul, doar pentru că o mamă procedează altfel decât noi? Nu vorbesc de cazurile extreme, în care poate copilașul e în pericol, sau este maltratat. Mă refer strict la diferențele de opinie minore, care provoacă adevărate avalanșe între noi, mamele.

Ce-ar fi să nu lăsăm individualismul să distrugă relații și să ne îndepărteze una de cealaltă? Acum când suntem mai sensibile și mai obosite ca niciodată, când doar noi știm cât de greu e să fim mame, haideți să lăsăm scutul judecății jos și să îmbrățișăm frumusețea diversității. Să nu ne mai ascundem după idea de perfecțiune și să realizăm că avem ce aprecia dar și învăța una de la cealaltă.

Îți crești copilul altfel decât mine? Super, hai să fim prietene!

 

 

Gânduri Stil de viață

Ce-mi doresc?

27 aprilie 2018

Ce-mi doresc de ziua mea?

Fericire? O am la tot pasul. În zâmbetul și îmbrățișarea celor dragi, în sărutul pe frunte al soțului meu, în atingerea fină a copilașilor, în mirosul florilor și adierea vântului, în verdele frunzelor și albastrul cerului. E fericire pură.

Sănătate? În fiecare dimineață văd gropiţele Annei când i se luminează fața și miros părul creţ al Emmei. Pot să merg desculță prin iarbă şi să îmi țin familia în brațe. Pot să râd și să plâng, pot să spun „te iubesc” și „mulțumesc”. Oh, am sănătate din belșug.

Dragoste? Am văzut-o acum 24 de ani, când m-a îmbrățișat pentru prima dată mama și m-a inundat cu dragostea ei de-atunci. O văd în soțul meu cu fiecare cafea găsită dimineața pe masă. O simt cum fierbe în mine ori de câte ori îmi țin copiii în brațe. Cu siguranță nu îmi lipsește dragoste.

Pace? O am dintotdeauna și mă însoțește mereu. O am în fiecare „mulțumesc” înălțat în rugăciune. Pacea aceasta nu mi-o poate lua și nu mi-o poate da nimeni.

Bogăție? Oh, câtă bogăție! Am scris-o pe toată mai sus. E-n fericire, dragoste și pace. Asta e bogăția mea și nu aș schimba-o pentru toată bogăția lumii acesteia. Comoara mea nu poate fi furată, nu îi scade valoarea niciodată și nu mă pot plictisi de ea vreodată.

Bogăția asta mi-o doresc astăzi și în toate zilele vieții mele, câte vor mai fi ele pe acest Pământ.

 

 

 

Gânduri Stil de viață

Romantism în căsnicie?

5 aprilie 2018

Deseori zâmbesc în momentul în care cineva spune că după o vreme nu mai este loc de romantism în căsnicie, mai ales după copii. Exprimarea dragostei e văzută ca fiind inutilă la un moment dat, ba mai mult, imposibilă după apariția copiilor. Ei bine, daţi-mi voie să nu fiu de acord.

În primul rând, am dovezi clare și ușor de observat în jurul meu. Părinții mei, părinții soțului meu… oh, de-am avea și noi o fărâmă din înțelepciunea și dragostea pe care am observat-o în viața lor de cuplu.

În al doilea rând, ce e mai romantic decât să găsești pe masă cana de cafea făcută exact așa cum îți place să o bei, special pentru tine, în fiecare dimineață fără greșeală? Ce e mai romantic decât să îl găsești pe soțul tău la ora 3 noaptea, sforăind întins în pat cu bebelușul grasun pe pieptul lui? Ce e mai romantic decât zâmbetul lui cald în fiecare seară când intră pe ușă, ținând în mână mâncarea ta preferată, adusă la pachet? Ce e mai romantic decât acel mesaj scurt format din două cuvinte, trimis fără motiv în mijlocul zilei? Ce e mai romantic decât să îl auzi cum încearcă să îți negocieze cu prințesa de 2 ani, încă 10 minute de stat în pat dimineața?

Nu cred că romantismul dispare. Cred că începem noi să nu îl mai vedem uneori pentru că prinde alte forme, se transformă în ceva mult mai real, puternic și statornic. Cred că romantismul adevărat acesta e. Și dacă îmi veți spune că în 10 ani lucrurile vor sta altfel, am să spun că mă bucur! Mă uit din nou la părinții mei și mă rog să putem ajunge și noi cândva să ne bucurăm de acel nivel de romantism.