Browsing Category

Gânduri

Gânduri

“Dacă un străin vrea să mă fure…”

30 September 2019

E 30 Septembrie, în casă cântă colinde orchestrate (pentru că e frig și beau ceai), eu sunt în dormitor, împătur haine, Emma și Anna stau pe canapeaua cu flori din bucătărie și ronțăie biscuiți din sertarul cu gustări pentru copii. Emma mă strigă:

-Mama, poți să vii puțin?

Anna repetă, ca de obicei, dar în stilul ei:

-A-de-li-na! Vino pusin!

Las zâmbind hainele din mână, știind că urmează ceva interesant, posibil amuzant. Ajung în bucătărie, Emma începe cu întrebarea ei clasică:

-Mama, pot să spun ceva?

-Da, sigur.

-Știi ce m-a învățat buni?

-Ce, iubita mea?

-Dacă un străin vrea să mă fure și să mă bage într-o mașină, să dau din picioare și să mă țin cu mâinile de ușă, să fac tot ce pot să nu intru. Dar dacă intru, să sar la volan și să țin de el!

-Wow! Stai puțin! Cum?

-Și dacă mă prinde cineva pe stradă, să țip și să fac tot ce pot ca să fug!

-Corect, dar vrei să-ți spun ceva foarte foarte important?

-Mhm… (zice Emma cu un biscuite în gură, în timp ce Anna se uita fix la mine, cu ochișorii ei mari, așteptând replica mea).

-Dacă un străin vorbește cu tine pe stradă, în parc, în magazin sau la grădiniță și te cheamă cu el, tu să spui repede “Nu, că sunt cu tati aici.” și să arăți cu degetul către cel mai apropiat om și să strigi “Tati! Hai aici!” și să fugi către el.

-Dar mama, asta este o minciună!

-Emma, eu îți dau voie să minți când vin străini la tine. E singura dată când poți încălca orice reguli și politeți pe care le-ai învățat, important este să pleci de lângă omul acela.

-Sau spun “Uite un polițist!” și fug!

-Și asta este o idee bună.

Anna deschide gura și se îndreaptă cu ea către mâna Emmei, care nu mișcă niciodată dacă este “atacată”.

-Anna! Stop! Ce faci?! strig eu surprinsă.

-Muc pe Emma.

-De ce?!

-A zis Emma că fulă pe Anna.

Emma se uită la mine și începem amândouă să râdem, Anna se prinde că e ceva amuzant și râde și ea. Coboară amândouă de pe canapea și fug la joacă. Eu rămân singură în bucătărie.

Acum le aud cum se joacă de-a hoțul (care este un urs uriaș de pluș) pe care l-au legat cu o curea de calorifer, să se salveze. Iar eu, nu mișc și mă rog să nu fie nevoie vreodată să folosească ce au învățat de la buni sau de la mine. Colindele încă răsună, dar nu mai zâmbesc. Gândul mi-e la toți copiii neajutorați care nu au avut șansa de a se salva. Gândul mi-e la copiii mei, mici și inocenți, ușor de manipulat și de manevrat de către monștri (pentru că nu-i pot numi oameni). Gândul mi-e la faptul că lucrurile pe care îi învățăm pe copiii noștri să le facă în astfel de situații s-ar putea să nu le fie de folos deloc în fața unor uriași puternici și răi, dar oh. E datorita noastră să încercăm.

Trăind în lumea aceasta periculoasă și murdară, cred că este important să folosim aceste platforme și pentru a discuta și a învăța unii de la alții lucruri practice și absolut necesare pentru părinți și copii.

Dacă aveți și alte idei de împărtășit, vă rog să o faceți, aștept cu mare interes să-mi spuneți cum i-ați învățat pe cei mici să se apere.

Gânduri

Mâna mamei mele.

27 September 2019

Cea mai detaliată amintire din copilărie este mâna mamei mele. Îmi aduc aminte atât de clar textura palmei ei când mă mângâia înainte să-mi pieptene părul, îmi amintesc inclusiv căldura degetelor ei când ne țineam de mână sâmbăta dimineața și ne uitam la desenele cu Ciocănitoarea Woody. Îmi amintesc atât de clar puterea îmbrățișării ei și cum mă strângea cu dragoste când mă așteptam mai puțin, când o meritam mai puțin. Îmi aduc aminte cum călca hainele în dormitorul cu mobilă albastră, în timp ce Elvis Presley cânta la pickupul nostru vechi și fierul de călcat scotea mai mulți aburi decât era necesar. Îmi aduc aminte cum întindea cearceaful pe pat cu mâinile ei fine și albe ca neaua.

Dar cea mai importantă amintire este din ziua nunții mele, când cu aceeași răbdare cu care mi-a legat șireturile în copilărie, mi-a încheiat nasturii rochiei mele de mireasă. Fiecare nasture încheiat a fost ca un capitolul din viața mea în care am avut parte de îndrumarea, susținerea și iubirea ei. Cu fiecare nasture încheiat mă pregăteam pentru plecarea mea din mâinile ei calde și luminoase.

Ce n-am știut eu atunci este că mâinile ei vor fi umplute din nou de Emma, apoi Anna și să îmi văd mama ținând în brațe copilașii mei cu aceeași dragoste și blândețe cu care m-a ținut pe mine, amintirea mâinilor ei este și mai prețioasă și mai dulce decât a fost vreodată.

Azi e ziua ei. Și m-am trezit cu imaginea aceasta în minte și cu bucuria enormă că am avut parte de dragostea unei asemenea mame. Nu aș fi fost aici, nu aș fi avut bucuria, pacea și liniștea pe care le am acum, fără îndrumarea mâinilor sale.

Așa că, la mulți ani, mamă dragă. Nu-ți pot mulțumi îndeajuns pentru ceea ce ai fost și ești în viața noastră. Nu pot decât să încerc să port în palmele mele aceeași blândețe și dragoste cu care m-ai purtat tu pe mine.

Fashion Gânduri Stil de viață

Lookbook toamnă – part 1 – natural

25 September 2019

Când mă gândesc la toamnă, mă gândesc la natură, la culori și sentimente calde, la adierea vântului și foșnetul frunzelor, mă gândesc la pământul ud și apusurile răcoroase pe care le ador.

Toamna am parte de lucruri minunate pentru care nu am muncit și pe care nu le-am cerut, dar le-am primit oricum; de la frumusețea munților pe care îi privesc în fiecare zi, la mirosul strugurilor din gradina părinților și razele calde și neașteptate ale soarelui în zilele răcoroase, toate sunt daruri nemeritate. Toamna e timpul potrivit să încetinesc și mai mult din alergarea mea și să număr motivele pentru care merită să fiu mulțumitoare și fericită.

De fiecare dată când plecăm undeva și trecem pe lângă un câmp sau o pădure, Emma devine foarte entuziasmată și spune “Mergem odată acolo, te rog? Să alerg printre frunze și să adun floricele?” . În schimb, nu devine deloc entuziasmată când suntem în oraș, înconjurați de cărămizi și asfalt, între oameni grăbiți, nervoși și stresați. Și cred că avem de învățat de la copii în această privință. Suntem făcuți să iubim natura ca pe o mamă, să ne bucurăm de ea și să îi oferim atenția noastră și timpul nostru, de ce nu, ținând cont că depindem de resursele ei și ea ni le oferă gratuit, ca un părinte iubitor. Da, am învățat de la copiii mei că trebuie să mă bucur într-un anumit fel de natură și că trebuie să fiu mai atentă la felul în care stilul meu de viață afectează mediul. Am început să evit plasele și pungile de plastic, cele pe care suntem nevoiți să le folosim pentru fructe și legume nu le arunc, le spăl și le refolosesc (am descoperit o soluție și pentru a evita complet pungile, dar trebuie să verific dacă e legală înainte să o folosesc și să vă spun despre ea😅), nu mai cumpărăm jucării sau alte lucruri din plastic, preferăm jucăriile ecologice, din materiale reciclate și cele hand-made despre care v-am spus aici și aici. Cât despre haine, ținând cont că e vorba de una dintre cele mai poluante industrii care contribuie enorm la creșterea consumerismului și folosește inutil cantități uriașe din resursele naturale, îmi doresc să nu mai contribui la aceste lucruri și să-mi învăț copiii să facă la fel. Chiar dacă au doi, respectiv patru ani, nu e prea devreme pentru a le explica de ce nu cumpărăm anumite lucruri, cum ajung ele în magazine, care e scopul reclamelor și a mall-urilor și cum să facem diferența între “am nevoie” sau “îmi place”. Și cei de la care am învățat cum să fac lucrul acesta în privința hainelor sunt oamenii minunați din spatele numelui pe care îl citiți atât de des aici, Hiphip.ro.

Hiphip are nenumărate articole pe blog, explicând modul de producție, calitățile și beneficiile pe termen lung ale hainelor din materiale naturale, organice sau reciclate. Am făcut prima comandă acum 5 ani și de-atunci încoace așteptările mele au fost depășite de fiecare dată, motiv pentru care nu am încetat să cumpăr haine, accesorii și încălțăminte de la Hiphip.

Dar muselina am descoperit-o doar anul acesta, nu știu cum de mi-a scăpat până acum. Probabil eram atât de mulțumită de lână și mătase și diferite blend-uri, încât nu mi-am întors privirea și spre altceva. Dar vai! Ce bine că s-a deschis un boutique Hiphip și în Sibiu, unde pot pipăi, proba și unde te poți îndrăgosti și tu de materiale pe care nu le-ai încercat.

Muselina este un bumbac organic super fin, neașteptat de fin, un fel de mătase cu proprietăți de bumbac, nu știu cum să o descriu. Și brandul meu preferat al anului 2019 este Poudre Organic, cel care m-a convins să achiziționez o cămașă și pentru mine, lucru pe care îl fac foarte greu, ca orice mamă care se gândește mai mult la copii decât la ea. 😅 Este un brand franțuzesc (de ce nu mă mir că îmi place?) , iar hainele sunt produse într-o fabrică prietenă cu mediu. Hainele nu au vârstă, sunt timeless, clasice, minimaliste, dar cu detalii delicate care te duc puțin în lumea unei provincii franceze, într-o toamnă caldă, undeva la malul mării, într-o casă veche de lemn, vopsită în alb cu mult timp în urmă, cu terasă de jur împrejur, lângă care stau întinse, în bătaia vântului, haine și cearceafuri din materiale naturale, precum cele de la Poudre Organic, în timp ce valurile mării se sparg la câțiva pași de căsuță. Oh… Am deviat? Am deviat. Știți că trăiesc în lumea mea, nu cred că e nevoie să mă justific, dar revin.

Nu v-am spus despre blend-ul de in și bumbac de la Poudre Organic! Rochia Emmei este din acest blend și este absolut perfecta pentru toamnă. Nu doar respiră foarte bine și previne supraîncălzirea datorită inului, dar și oferă protecție și căldură datorită bumbacului organic.

În plus, culorile hainelor sunt absolut fabuloase și se vor purtate în natură. Sunt de-acolo. La fel ca și noi și inimile noastre.

Vă as și un video de prezentare în care puteți vedea hainele în acțiune, cu toate că nu am reușit să surprind toată frumusețea lor. Dar dacă vreți să vă convingeți singuri, vă invit la boutique în Sibiu, sau în București. Și dacă vreți puțină companie în Sibiu, aștept un mesaj. M-aș bucura să petrec timp și să-i cunosc pe cei care citesc ce scriu eu aici, chiar și atunci când deviez rău de la subiect.😊

Voi de ce vă bucurați toamna în mod special?

Gânduri Stil de viață

Ziua Annei și de ce doi ani au fost cât douăzeci

21 September 2019

Doi ani cât douăzeci.

Nu știu cum de pentru majoritatea părinților, primii ani de viață ai copiilor lor trec rapid. Eu am trăit la o intensitate uriașă fiecare zi din ultimii cinci ani, când am rămas pentru prima dată însărcinată. S-au întâmplat atât de multe, într-un timp atât de scurt, parcă imposibil de multe pentru câțiva anișori, am impresia că am 40 de ani. Am trecut prin schimbări uriașe din punct de vedere emoțional, psihic, evident și fizic. Dar în momentul în care am început să trăiesc cu responsabilitatea unei noi vieți firave, apoi două, care depind total de mine, atenția la detalii și bucuria care vine din cele mai mici lucruri, parcă au oprit timpul.

Sau poate am vrut eu să nu pierd nimic. Sau pur și simplu să încetinesc ritmul vieții, de dragul lor și a timpului limitat în care le pot savura și le pot învăța că viața nu trebuie să fie doar o alergare cu ochii lipiți de lucrurile materiale în timp ce le trag pe ele după mine, uitând de responsabilitatea de a fi prezentă emoțional, nu doar fizic în viața lor. Dar mă bucur că am putut și lucra în același timp, într-un domeniu care să-mi aducă satisfacție și împlinire pe plan personal (și financiar, de ce nu).

Mă bucur că am ales să le învăț că frumusețea vieții stă în dragoste, mulțumire și bucuria care vine din unitatea fizică și emoțională cu cei care se numesc ai tăi, iar ei te numesc a lor. Și frumusețea vieții înseamnă și să te oprești să mângâi părul copiilor tăi când încearcă să își încheie nasturii de la haină, înseamnă să te lași cucerit de privirea lor când îi speli pe dinți și să pui vasul pe masă, să te ștergi pe mâini și să pui genunchiul jos ca să te conectezi cu ei, atât cât au nevoie.  Cel puțin pentru mine. Așa că da, anii aceștia am ales să-i încetinesc și nu regret o secundă.

Mă uit la Anna și văd fiecare moment, fiecare decizie și fiecare detaliu care au contribuit la șlefuirea caracterului ei în acești doi ani. Văd fericire, văd răbdare, văd multă dragoste și compasiune pentru cei din jur. Văd și frustrare, șmecherie și tentative drăgălașe de a trece limite, dar neapărat drăgălașe, să se asigure că nu mă pot abține să nu zâmbesc după ce testează apele. Văd dorința ei de a deveni independentă și o susțin în totalitate, prefer să stau să mă uit la ea 10 minute cum își ia singură șosetele și papucii, decât să fac eu asta pentru ea în 10 secunde. Prefer să văd cum mănâncă și își ia sigură cu lingurița picătura de supă de pe barbă. Prefer să o văd uitându-se la mine cum curăț legume în timp ce îi răspund la toate ‘de ce’-urile ei și nu stă cu ochii și mintea într-un telefon. Prefer să testeze limitele și să-mi spună șmecher “Pale lău, doamnă.” cum a făcut astăzi, de m-a bufnit râsul, chiar dacă m-am chinuit să nu o fac. Prefer să o aud strigându-mă din bucătărie “Adelina! Hai un pic, te log!” cu glăsciorul ăla mic, ca să-i dau stafide.

Deci, da, au trecut douăzeci de ani în doi ani perfecți și extraordinari în care încă un copilaș mi-a demonstrat că prea des adulții îi subestimează și nu își aleg bătăliile cu înțelepciune, ci le aleg pe principiul “Eu sunt mare, tu ești mic, eu te controlez și te rănesc pentru că vârsta și poziția îmi oferă putere asupra ta.” Nu e ceașca mea de ceai. 🤷

Și pentru că îmi place să încetinesc lucrurile și să mă bucur de momente care altă dată zburau pe lângă mine, dar mai ales pentru că susțin independența Annei și dorința ei de a își exersa abilitățile, jucăriile pe care le-a primit de ziua ei au beneficii exact în aceleași direcții: exercițiu, răbdare și îndemânare. Evident, jucăriile sunt de la mult iubitul nostru brand Jucării altfel, brandul jucăriilor ecologice, premium, vopsite doar cu coloranți naturali pe bază de apă, non-toxici. Pe lângă acestea toate, jucăriile sunt gândite în detaliu, fiecare având un scop bine definit, contribuind la dezvoltarea abilităților motorii și intelectuale ale copiilor.

Vă las mai jos câteva din jucăriile Annei (împreună cu mici detalii despre ele, preluate de pe site) care apropo, ne-au făcut și drumul cu mașina până în Viena surprinzător de plăcut și liniștit:

Binoclul caleidoscop

Jucăria este special dimensionată pentru mânuțele copiilor, are un design atrăgător, cu finisaje frumoase și detalii viu colorate, la care se adaugă și cele două lentile de tip caleidoscopic. Este fabricat din lemnul arborelui de cauciuc, vopsit cu coloranți vegetali pe bază de apă, non-toxici.

Anna a râs în hohote când s-a uitat pentru prima dată la mine cu binoclul. Ne-a prins foarte bine și în mașină, fetele au privit pomii, mașinile, oamenii și clădirile cu binoclul caleidoscopic și s-au distrat de minune.

Păpuși de înșiruit, joc de îndemânare

Setul conține 12 piese din lemn masiv de paltin, o sfoară cu un capăt de lemn, iar celălalt capăt tip ac și 10 cartonașe cu imagini a unor înșiruiri de piese, pe care copiii să le refacă.

Jocul e potrivit atât pentru copilașii micuți ca Anna, cât și pentru preșcolarii care se pot folosi de carduri pentru a le memora și a le reface ulterior.

 

Joc magnetic, trupa animăluțelor

Jocul acesta a fost și este preferatul Annei și o înțeleg. 🙆 Iubim jucăriile Petit Collage, sunt fabricate atât de bine și de frumos! Setul acesta conține o cutie metalică, ușoară și 24 de magneți din hârtie reciclată așezați pe 4 planșe reutilizabile. Cutia este scena pe care copiii așează și crează animăluțe care cântă la diferite instrumente, având posibilitatea de a face nenumărate combinații. Jocul a fost hit în mașină, în drum spre Austria și este perfect pentru orice călătorie sau vizită la doctor.

Majoritatea lucrurilor pe care le avem de la Jucării altfel sunt de la brand-ul Petit Collage, fiind și singur loc din Romania în care le putem găsi. Ne-am îndrăgostit de Petit Collage inițial fără să ne dăm seama, în primul rând datorită materialelor folosite; sunt materiale reciclate de foarte bună calitate, materiale pe care nu le-am mai văzut în altă parte. Și în al doilea rând, datorită simplului fapt că nu sunt deloc niște jucării banale, sunt jucării ‘inteligente’ și atractive, jucării care contribuie la dezvoltarea copilașilor.

Data trecută, de ziua Emmei, v-ați îndrăgostit și voi împreună cu noi de jocul Ce sunt eu? și încă primesc întrebări legate de el. Așa că, împreună cu oamenii minunați de la Jucării altfel, ne-am gândit să oferim un joc într-un GIVEAWAY pe Instagram! Așa că, dacă vreți să câștigați jocul acesta minunat de care vă puteți bucura cu toată familia, dați click aici. Vă aștept cu drag! 💛

 

Gânduri Parenting

Cei mai neînțeleși dintre pământeni – actorie sau caracter?

5 August 2019

Cu ceva timp în urmă, am fost toți patru la oftalmolog. Afară erau 30°C și a trebuit să așteptăm într-o încăpere de 3m² fără aerisire, împreună cu două doamne care își povesteau cele mai dramatice momente din viața lor și doi domni, unul tăcut, iar celălalt mai bine făcut, cu pantaloni scurți, tricou negru și lanț gros la gât, se uita la videoclipuri cu fail-uri pe telefon. Emma s-a așezat direct lângă cele două doamne (nu că ar fi avut și altă variantă în camera tip lift) și a ascultat zeci de minute poveștile interesante despre viață, în timp ce eu și soțul meu ne zâmbeam pe ascuns, știind amândoi că Emma va reține și ne va povesti entuziasmată tot ce a auzit. La un moment dat, Emma m-a rugat să îi explic ce e pe o planșă care detalia ce este și cum funcționează colesterolul. Având în vedere că eram 8 străini lipiți unul de celălalt, în liniște deplină, am considerat că o lecție despre colesterol nu este binevenită în momentul acela, așa că i-am promis că îi explic acasă din atlasul ei al corpului uman. După ce s-a plictisit de poveștile doamnelor și de analizat singură colesterolul, și-a scos 3 stikeez din gentuța ei roz și a început să se joace pe faianța din spatele scaunului.

În timp ce eu caut disperată o foaie în geantă ca să-mi fac puțin aer, domnul musculos, cu lanț de aur la gât, îmi spune cu o voce groasă și puternică:

-Doamnă! Vreau să vă felicit.

-Pentru ce? întreb eu ușor speriată și crezând că este ironic.

-Că v-ați crescut copiii așa frumos. N-am mai văzut de mult copii așa mici care să vorbească în șoaptă și să stea cuminți pe căldura asta.

Se referea la Anna care repeta constant în șoaptă “Aple, dog mos!” adică “Lapte, te rog frumos!” și la Emma care a rezistat eroic atâta timp pe un scaun, în căldura aia.

I-am spus că îi mulțumesc mult și că nu am făcut noi ceva special, ne bucurăm că așa sunt ele, minunate (pentru că e adevărul, dar și doream ca Emma să se simtă responsabilă pentru complimentele primite😉). El a insistat mult asupra subiectului, ne-a spus că se bucură că am început o astfel de generație, că vor fi mame și ele și își vor crește la fel copiii, și așa mai departe. Nu mă așteptam, chiar deloc, mai ales din partea unui bărbat care nu pare interesat de astfel de lucruri. Când am ieșit din cabinet, domnul a venit după soțul meu să de-a mâna cu el și să-l felicite din nou.

M-am gândit toată ziua la asta, la motivul pentru care unii copii “par” mai cuminți, sau mai “buni” decât ceilalți. Și urmează din nou, o părere personală, nespecializată, a unei mămici care nu se consideră deloc un talent în creșterea copiilor, și am să vă spun și de ce, unde am greșit și ce am învățat.

Nu cred că există copii răi. Fără alte explicații sau detalii tehnice. Nu există copii răi. Cred că există doar copii neînțeleși.

Până la urmă, în funcție de ce este analizată bunătatea sau cumințenia unui copil? Cu ce este comparat caracterul lui, ca să se determine pe ce listă a lui Moș Crăciun se află? Cu cel al unui adult? Cu cel al unui bibelou care nu mișcă și strălucește? Cu ce au nevoie adulții ca ei să fie? Există o listă de criterii pe care un copil trebuie să le îndeplinească pentru a se numi cuminte, criterii generale care nu țin cont de dorințele și nevoile lui?

Oamenii văd doar lucrurile de suprafață ale copiilor noștri. Efectele unor cauze, efectele unor nevoi împlinite sau nu, în momentul respectiv. Dacă era ora lor de somn, dacă erau înfometate sau suprasolicitate în momentul respectiv, probabil domnul din sala de așteptare nu ar mai fi avut motive să ne felicite.

Cred că toddlerii sunt cei mai neînțeleși dintre pământeni. Ei nu își pot ascunde trăirile, sentimentele și stările. Ei nu știu să facă asta și nu există o carte care să-i învețe să facă asta într-o lună, ca un antrenament la oliță. Spunea un specialist că durează undeva la 25 de ani, chiar mai mult în cazul băieților😆, să înveți să-ți controlezi emoțiile. Eu am 25 de ani și nu văd să-mi fi terminat studiile. Încă mă găsesc cerându-le copiilor niște lucruri de suprafață, care chiar dacă nu sunt rele, nu sunt lucrurile importante care au efecte pozitive asupra copiilor pe termen lung. Cel mai clar și evident exemplu este lucrul cu care ne-am luptat în ultimul timp, o luptă inutilă și fără beneficii pe termen lung, ba chiar a afectat-o mult pe Emma și mi-am cerut scuze de nenumărate ori pentru deciziile greșite pe care le-am luat în privința ei.

Emma este independentă. Așa am învățat-o să fie, așa am încurajat-o și este o calitate pe care i-o apreciez zilnic. Ei nu trebuie să-i spun să se îmbrace, se îmbracă singură dimineața, înainte să iasă din cameră, își face singură felia cu gem, mănâncă singură de când a început diversificarea, merge singură la baie și și-a cerut dreptul la intimitate de la 2 ani. Așa e ea și o apreciez enorm! Nu simt deloc nevoia să intervin peste acțiunile ei legate de ceea ce face, ce are, ce este, pentru că vreau să o învăț să ia decizii bune singură, nu doar să răspundă ca un robot. O las singură în parametrii corecți de siguranță, moralitate și de bun simț, dar vreau să crească învățând să fie autonomă. Dar sunt oameni care au dorința de a controla copiii, de a-i manevra ca pe niște păpuși, oameni care preferă să mute fizic un copil de 4 ani în loc să-l roage să facă loc, sau să spună “pardon”. Oameni care consideră că un copil e inferior, deci nu trebuie respectat sau tratat ca pe o ființă umană cu drepturi egale, nevoi și spațiu personal, oameni care consideră că toți copiii sunt răi. Și Emma nu suportă asta. Nu acceptă ca o persoană să pună mâna pe ea, sau să încerce să o controleze verbal când ea nu face nimic rău. Și nu mai respectă nici ea la rândul ei. Efectiv nu își mai controlează tonul, nu mai investește “timp” și atenție în felul în care îi răspunde persoanei respective și am dus o luptă constantă cu ea pe tema asta. Și întotdeauna ea mi-a spus la fel: “Eu de ce să respect un adult care nu mă respectă pe mine?” Și un copil care taie scurt o conversație cu un adult este considerat rău și aduce rușine părinților. Și așa am simțit, că vor zice oamenii că nu o educ. Dar pe mine mă deranja doar efectul! Și cât timp am fost concentrată asupra efectului, nu mi-am dat seama că… are o doză de dreptate și Emma. Nu este obligată să facă frumos în fața unei persoane care o tratează urât, doar ca să mă mulțumească pe mine și să mă simt eu bine. Cât timp nu vorbește urât, nu trece limita bunului simt, ci doar îi este antipatică o persoană și o evită subtil, nu ar trebui să o forțez să dea dovadă sau să dea naștere unor afecțiuni false.

Și după ce m-a luminat o prietenă bună care mi-a spus cât de mult greșesc că mă tot supăr pe atitudinea rece a Emmei, după ce m-am pus și eu în locul ei și mi-am dat seama cât de umilitoare și deranjante pot fi unele lucruri pentru copii, mi-am dat seama că m-am blocat la lucrurile de suprafață și că e în regulă ca un copil să nu zâmbească dacă este tras, împins și umilit verbal de un adult. Până la urmă, dacă cineva ar striga la mine toată ziua că nu fac lucrurile bine, că sunt căpoasă și că vreau doar ca mine, cel mai probabil aș evita total contactul cu persoana respectivă.

De ce să facem unui copil ceva ce nu ne permitem să facem unui adult? De ce să suporte un copil asta? Doar pentru că e mic și nu se poate apăra? Nu sunt de acord. Și am decis să am grijă ca Emma să își păstreze bunul simț față de toți oamenii, dar să nu o mai forțez să falsifice sentimente.

Și până la urmă, ce ne dorim din partea copiilor noștri? Să fie actori buni, care să vorbească, să acționeze la comandă, așa cum le dictăm noi pe moment? Sau ne dorim să dezvolte un caracter frumos, să devină autonomi și să ia singuri decizii bune? Dar mai ales, să învețe să respecte și adulții care se comportă altfel, să accepte, nu să judece și să umilească pe alții la rândul lor.

Adevărata întrebare este căutăm să investim pe termen lung în copiii noștri, sau vrem să controlăm momente? Riscând astfel ca peste 20 de ani să devină adulți care nu reușeasc să-și controleze emoțiile, care să creadă la rândul lor că au dreptul să-i controleze pe ceilalți, să îi judece, să fie lipsiți de respect și limite în relațiile cu cei din jur, să creadă că tot ce nu-i ca ei e rău, tot ce-i diferit trebuie lovit și dărâmat, în loc de iubit și acceptat?

Nu există copii buni sau copii răi. Există doar copii neînțeleși. Copii ai căror părinți, printre care mă număr și eu de multe ori, cer momente de actorie și nu depun efort pentru a modela caracterul lor, ascultându-i, respectându-i și fiind disponibili emoțional pentru ei.

Dacă am dreptate, nu știu. Dacă procedez cum trebuie ca mamă, nu știu. Dacă vor fi copiii mei adulți echilibrați, cu siguranță nu știu… Nu știu ce voi mânca mâine, evident nici alte lucruri mai importante nu le pot cunoaște și controla. Dar exact asta e ideea. Am renunțat la a mai controla. Mă bucur de identitatea fiecăruia, inclusiv a mea și a copiilor mei. Mă bucur și că nu suntem pe placul tuturor, ar fi grav asta oricum😁. Dar mă simt liberă să iubesc pe oricine, inclusiv pe cei care nu mă iubesc pe mine. Și îmi doresc din toată inima să rămân așa, cu riscul de a fi călcată în picioare. Bunătatea e pe cale de dispariție, dar deține mai multă putere decât răutatea care, din păcate, e atât de vizibilă peste tot. Și asta aș vrea să transmit și copiilor, mai departe:

Nu sunt de dorit zâmbete false cu frustrări ascunse, e esențial să îți păstrezi principiile și să fii plin de bunătate reală, simțită și trăită.

Dacă nu înțelege asta acum la 4 ani, nu e problemă. Nu pot decât să sper că va ține minte momentele acestea și că la timpul potrivit își va aminti de ele și va avea înțelepciunea necesară pentru a lua ce e bun din ele.

Dar mai mult decât toate, știind că educația verbală nu se compară cu cea a exemplului personal, îmi doresc să trăiesc eu ceea ce încerc să-i învăț pe copii. Să nu fiu actor bun și să ascund sentimente negative, nici față de ei, nici față de cei din jur. Îmi doresc să am eu un caracter frumos, înainte să pretind asta de la niște omuleți de jumătate de metru, care se bazează pe mine să le arăt cum trebuie să trăiască în lumea asta.

 

Fashion Gânduri

Gânduri despre gala Digital Divas by Avon, frumusețe și comunitate

30 May 2019

Îmi aduc aminte primul produs cumpărat de la Avon, de parcă ar fi fost ieri. Aveam în jur de 12 ani și a venit o colegă la școală cu revista mamei ei care, evident, era reprezentat. Am mai văzut fete prin școală cu revista Avon și cum notau cu pixul pe ea cine și ce comandă, în pauze, pe holuri. Mi se părea extrem de chic, așa că am strâns mărunțișurile de prin buzunare și chiar înainte de terminarea anului școlar, mi-am comandat o cremă de corp cu ambalaj roz și portocaliu, care mirosea a portocale și a vară. Nu pot explica sentimentul pe care l-am avut. A fost primul produs de îngrijire cumpărat singură, pentru mine a fost momentul în care am trecut de la purtatul hainelor fratelui meu și săritul din pomi în grădină, la dorința imediată de a fi o domnișoară.

Iar 13 de ani mai târziu, am participat la conferințele și la gala Digital Divas organizate de Avon (a se insera aici sentimente copleșitoare). M-am trezit la 4 dimineața, mi-am făcut niște bucle retro și un cat eye, mi-am luat rochia în A, black and white, mi-am pus pantofii preferați cu buline pe toc și inimioară roșie pe talpă și în timp ce savuram cafeaua, mi-am adus aminte de momentul acela în care s-a născut în mine dorința de a fi feminină, de a fi frumoasă, răsfoind revista Avon pe banca școlii. Începusem atunci să caut adevărata frumusețe și pentru o perioadă am căutat-o în alte locuri, la alte persoane, în trenduri și șabloane, doar nu în mine. Dar când m-am oprit și m-am uitat la ce sunt, la caracterul meu și la ce vreau să devin, am decis să fiu eu. Să am încredere în mine, chiar dacă nu-s în trend sau pe placul tuturor.

S-au schimbat multe de atunci. Dar tristețea mea cea mai mare este că nu s-au schimbat neapărat în bine. Frumusețea a fost întotdeauna un lucru relativ și e foarte bine să înveți să apreciezi, chiar și fără să înțelegi neapărat, o idee de frumusețe care nu te reprezintă. Pentru că frumusețea nu o găsești unde a pus-o cineva cu atenție, frumusețea apare acolo unde decizi tu să o vezi. Dar din păcate, trendurile și societatea au reușit să elimine subtil anumite lucruri ce ar putea fi considerate frumoase, cum ar fi modestia, delicatețea, gingășia și da, simplitatea. Voltaire spunea că “adevărata frumusețe izvorăște din sublim și simplitate”, lucruri pe cale de dispariție, dar în care eu cred din toată inima.

Cred că, în timp, am uitat că nu e nevoie să ne modelăm după trenduri ca să fim frumoși. Frumusețea este în fiecare, trebuie doar lăsată să înflorească fără să încercăm să o ajustăm într-o direcție artificială, neapărat actuală. Dacă ești un trandafir, nu încerca să devi liliac, doar pentru că liliecii sunt la modă. Fii trandafir, fii ceea ce ești. Be yourself, everybody else is taken.

La Gala Digital Divas am fost eu, într-o rochie autentică din anii 60 de la Venus Vintage Store, purtând o pereche de sandale cu bareta în T de la CCC Romania. Și a fost o onoare să învăț de la cei mai buni oameni din domeniu, să simt atmosfera celor mai activi oameni din social media puși împreună pentru o zi întreagă. Și sinceră să fiu, am avut o plăcere uriașă să aud din partea oamenilor pe care îi admir de ani de zile că sunt o prezență surprinzătoare și o gură de aer curat și rafinat pe piața influencerilor din Romania. 🙌

Dar să fim serioși, influencer nu voi fi vreodată, cel mai probabil, pentru că nu acesta este scopul meu. Nu vreau să influențez pe nimeni, vreau să încurajez. Să încurajez femeile să se bucure de feminitatea lor și de frumusețea lor unică.

Mă bucur enorm de mica noastră comunitate și sunt extrem de bucuroasă să cunosc femei care se regăsesc în principiile mele și în stilul meu. Sunt și mai bucuroasă să pot fi alături de femei care au nevoie de cineva care să le asculte și ador, pur și simplu ador să vă fiu de folos. Am decis să nu mai consider un defect faptul că vreau să fac oamenii fericiți, ci să-l îmbrățișez și să mă bucur de el, la fel de mult cât mă bucur să am o relație cu voi în afara acestui blog.

Vă mulțumesc și pentru susținere, pentru voturi și pentru că m-ați împins de la spate (vă știți voi care 😉I love you). Nu vă merit. Dar voi încerca să vă merit. Acesta este scopul meu.

O zi de poveste vă doresc, ca de fiecare dată.

Gânduri

De ce am lipsit din mediul online în ultima perioadă?

26 May 2019

În ultimile săptămâni am redus aproape la 0 activitatea mea din online, fără să planific neapărat lucrul acesta. Unul din motivele principale pentru care am făcut asta este că am decis să-mi schimb puțin prioritățile și să mă reorganizez pentru că s-au schimbat foarte multe lucruri în ultimul timp: nevoile copiilor sunt altele, înaintăm cu amenajarea mansardei, blogul a înflorit mai repede și mai mult decât mă așteptam vreodată și nu am fost pregătită pentru asta. Așa că, mi-am luat câteva săptămâni să analizez foarte bine fiecare ramură a vieții mele și cum să fac în așa fel încât să-mi îndeplinesc datorita de soție și de mamă așa cum îmi doresc, nu așa cum trebuie. Pentru că acel “cum trebuie” nu e destul pentru mine, nu vreau să mă limitez la anumite lucruri. Vreau să fiu cea mai bună variantă a mea de femeie, de soție, de mamă, fiică, soră și prietenă, fără să mă compar cu alte persoane. Și încă lucrez la asta, aveți răbdare cu mine. 🙆

Dar un alt motiv pentru care am lipsit din mediul online este că după articolul Depresia postnatală există, foarte multe persoane mi-au scris în privat. Și nu am vrut să le răspund cu un simplu “Va fi bine” și un “Mulțumesc”. Am vrut să-mi iau timp să ascult, să meditez la fiecare persoană și problemă în parte și să încurajez din toată inima, nu doar superficial. Consider că problema unei persoane străine pusă înaintea ochilor mei este de o încărcătură emoțională și sentimentală uriașă. Încrederea pe care mi-o arată o persoană care suferă nu o pot lua ușor, nu o pot trata oricum. Așa că, zilele astea nu am lipsit neapărat din online, ci doar din partea publică. Am decis să fiu personal acolo pentru cine are nevoie de sprijin și o îmbrățișare virtuală.

Apoi, am lipsit și pentru că se apropie gala Digital Divas și am fost puțin cu capul în nori, gândindu-mă la tot ce-am făcut în acest an de blogging, la câte reușite am avut, la toate greșelile pe care le-am făcut și la cum aș putea să evoluez și mai mult și mai frumos, pentru voi și pentru cei care-mi sunt alături aici și pe rețelele de socializare.

Sunt foarte recunoscătoare pentru zecile de mesaje de susținere de când am aflat de nominalizarea din cadrul galei Digital Divas. Și vreau să vă arăt recunoștința mea oferind conținut de și mai mare calitate, consecvent și cu toată inima și mintea mea, așa cum sunt eu, cu capul în nori în povestea mea vintage, fără să mă transform în altceva.

Așa că, marți la conferințele ce vor avea loc înainte de gală, sper să învăț cum să fac toate aceste lucruri. Dar ținând cont de faptul că voi învăța de la cei mai buni oameni din Romania în domeniu, sunt sigură că voi avea multe lucruri noi de pus în practică, lucruri care să vă placă, să vă fie de folos și să vă transpună și mai mult în povestea mea.

Am să vă țin la curent cu tot ce se va întâmpla acolo, asta dacă nu crește anxietatea mea și mai mult între timp 🙆 .

Ca de obicei, o zi de poveste vă doresc!

Gânduri

Depresia postnatală există

14 May 2019

Emma avea 2 săptămâni și într-o seară încercam să o adorm. Era liniște. Îi cântam, o legănam și savuram trupușorul ei cald și sensibil, care se lăsase moale și liniștit în brațele mele. Când într-un final, a adormit. O priveam cu drag, îi analizam cu privirea fiecare detaliu al trupușorul ei… Dar când am clipit, pentru o fracțiune de secundă am vizualizat cum o trântesc de ușa dormitorului, cu toată forța mea. Da. Ați citit bine. Și a fost atât de real. M-am pus în genunchi, cu ea în brațe, pentru că mi se făcuse rău. În timp ce repetam în șoaptă “Îmi pare rău! Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă!” eram cuprinsă de un sentiment uriaș de vinovăție pentru ceea ce mi-a trecut prin minte. Și încercam să-mi dau seama de ce am vizualizat un asemenea lucru, când eu îmi ador bebelușul și nu mi-ar trece prin cap într-un milion de ani să îi fac rău. Toate simptomele pe care le-am avut până în momentul acela, le-am pus pe seama oboselii, crezând că e normal să nu am poftă de mâncare, să plâng des sau să am modificări severe de dispoziție, pur și simplu să nu am control asupra minții și a emoțiilor mele. Dar după șocul din acea seară am început să caut informații despre depresia postnatală. Citind diferite lucruri, am găsit o listă de simptome ale depresiei severe. Ultimile 3 puncte erau:
•sentimente de vinovăție, rușine sau lipsa de valoare;
•insomniile:
•ganduri că îți vei răni copilul.
Și aș fi putut să încerc să “trec peste” cum mulți sugerează, să nu mai vorbesc despre asta. Dar dacă vă rog să rețineți un lucru din ce scriu aici este că DEPRESIA NU O POȚI TRATA SINGUR. Depresia nu este o alegere, o decizie, un moft. Depresia nu o poți controla, nu o poți preveni. Depresia e o boală care te lovește fără să o “vezi” venind și când lovește, lovește tare.

În România nu se vorbește despre depresia postnatală. Este un subiect tabu, este rușinos. Depresia postnatală este considerată o slăbiciune de caracter a mamei, o lipsă de înțelepciune sau de maturitate. Când o femeie spune că trece prin depresie în timp ce-și leagănă bebelușul de 2 luni în brațe, i se spune să tacă, să nu mai spună asta, să doarmă mai mult, că e doar obosită și că va trece de la sine. Dar depresia nu trece dacă dormi mai mult și vorbești mai puțin despre asta. Depresia nu trece dacă o ignori!

Nu vreau să ofer sfaturi, tratamente și soluții pentru că fiecare caz în parte este diferit, unic, influențat de foarte mulți factori. Am doar două rugăminți.
Pentru proaspăta mămică, care nu știe ce se întâmplă cu ea, cu mintea și cu sentimentele ei,
8 din 10 femei suferă de baby blues sau depresie după naștere. 8 din 10! Și celelalte 2 nu recunosc, vorba cuiva. Nu ești singură. Nu trebuie să-ți fie rușine, nu e vina ta. Caută ajutor specializat.

Pentru cei care sunt foarte sensibili la cuvântul depresie,
înainte de a judeca, de a trage concluzii pripite, înainte de a pune la punct o femeie care vorbește despre asta, informați-vă despre fenomen. Citiți, întrebați un medic. Și dacă ești o mamă care n-a trecut prin asta, nu judeca în funcție de experiența ta. Și dacă ești un bărbat a cărui soție nu s-a plâns de asta, nu înseamnă că celelalte femei “depresive” exagerează sau chiar nu a trecut soția ta prin asta pentru că nu ți-a spus.

Dacă ești însărcinată, dacă tocmai ai născut sau ai 3 copilași deja, ți se poate întâmpla și ție. Cum te pregătești pentru schimbările fizice ce apar în viața ta după nașterea unui copil, trebuie să te pregătești, să te informezi și despre schimbările emoționale, chiar mintale.

Dacă ai o prietenă care tocmai a născut, o soție sau o soră proaspătă mămică, nu o întreba doar despre bebeluș, cât doarme, cât mănâncă, câte zeci de grame în plus a luat de la ultima întâlnire. Întreabă femeia CUM SE SIMTE EA, nu doar fizic, ci și emoțional. Dacă are nevoie să vorbească cu cineva, dacă e totul în regulă. Spune-i că te poate suna oricând… Nu e nimic mai rău pentru o proaspătă mămică decât să aibă un episod ca al meu și să nu aibă o persoană care să-i ofere sprijin.

Așa că, drag om care citești, dacă nu treci prin asta dar cunoști o proaspătă mămică, dă-i un telefon. Spune-i că îi ești alături, că îți poate spune orice, fie că experimentează depresia sau nu.
Și dacă treci acum prin asta și nimeni nu te înțelege, te rog trimite-mi un mesaj. Și te rog, crede-mă că nu e vina ta. Nu e vina ta! Nu ai greșit tu cu nimic, nu ești o mamă rea! Ai doar nevoie de puțin ajutor, sprijin și înțelegere.

Vreau să-ți fiu alături.

Gânduri

Am fost nominalizată la Young Divas in Fashion Blogging în cadrul galei anuale Digital Divas Awards

28 April 2019

Sâmbătă am împlinit 25 de ani.

Mă uitam la viața mea, la felul în care s-a transformat, la felul în care M-A transformat în ultimii 5 ani. Nu am crezut că există atâta fericire și împlinire, nu am crezut că sunt vrednică nici măcar să visez la lucrurile pe care le numesc acum “ale mele”. Sunt atât, dar atât de recunoscătoare pentru cele mai mari, dar și cele mai mici lucruri din viața mea. De la râsul colorat al copiilor mei, la adierea vântului pe fața mea în zilele acestea călduroase de primăvară. De la îmbrățișarea caldă a soțului meu, la faptul că pot mirosi o floare și pot auzi ciripitul păsărilor dimineața. De la gustul buuun al cafelei cu lapte de orez, la faptul că am fost nominalizată în cadrul galei anuale Digital Divas, chiar de ziua mea.

Nu am șanse de câștig, nici nu mă gândesc la asta. Dar nominalizarea în sine (de care sunt onorată și copleșită) este cadoul perfect și o încurajare uriașă după un an în care am încercat să arăt mici părți din caracterul și mintea mea aici, pe blog. Nu cred că am ceva extraordinar de arătat, cred că fiecare persoană și poveste de viață este importantă și valoroasă, în egală măsură.

Dar dacă vreți să-mi faceți bucuria și mai mare, dacă vă place ceea ce sunt și ce scriu, vă invit să mă votați ✨ aici. ✨ Fiecare vot în parte ar contribui la bucuria mea și deja vă mulțumesc pentru tot. Fără voi, povestea mea nu ar mai fi atât de magică.

Mulțumesc. Mulțumesc pentru un an extraordinar.

 

Gânduri Parenting

Societatea vs. creșterea copiilor

6 February 2019

Trăim vremuri bune. Extraordinare chiar. Evoluăm cu mare viteză în toate domeniile, dar devenim tot mai lipsiți de înțelepciune. Totul se întâmplă foarte repede, totul e eficient, comod și tot ce ne dorim este să ne creștem doza de confort. Pentru asta muncim, nu? Pentru o mașină mai bună, mai silențioasă, mai spațioasă, că vai de mine, ne sufocăm în BMW-ul pe care îl avem. Vrem iPhone XS pentru că e cu o milisecundă mai rapid decât cel pe care îl avem acum (zic și eu, nu mă pricep la telefoane). Vrem farfuria pe masă 15 minute după ce am făcut comanda în restaurant și dacă nu se întâmplă asta, săracul chelner se teme că îi tăiem din bacșiș după cum ne uităm la el, de parcă e vina lui că bucătarul nu e la fel de rapid precum noul tău iPhone. Doamne ferește să stăm în trafic după ce ieșim de la lucru. Orice, dar nu trafic. Ne învârtim 30 de minute în parcare la Kaufland și asta pentru a prinde un loc de parcare în fața intrării, chiar dacă sunt 70 de locuri libere la 10 metri distanță. Nu cumva să facem câțiva pași, doar de ce ne-am luat mașină confortabilă? Să parcăm acolo, pe locurile oamenilor care n-au ce face cu timpul lor? Nuuu, noi ne învârtim jumătate de oră, că nu avem timp să mergem pe jos 10 metri.

Am uitat ce e răbdarea. Așteptăm concediul all inclusive la 5* ca să ne bucurăm de familie pentru că în restul anului nu reușim ca măcar o dată pe săptămână să mergem în pădure, pe munte, la plimbare, să respirăm aer curat și să ne bucurăm de natură. Doamne ferește să nu fim eficienți și sâmbăta…

Și devenim părinți. Și avem pretenția ca și copiii noștri să fie așa “evoluați” ca noi și societatea în care trăim. Când plânge bebelușul în prima noapte acasă, mama îi spune “Ce-i cu tine, copil de 3 zile? Nu ști că suntem în anul 2019?! Am nevoie de confortul meu și e rușine să te trezești noaptea! Mâine când mă întreabă vecina Geta dacă ești bebeluș “cuminte” și dormi, eu ce-i zic? Vezi că te sleep training-uiesc imediat!” Și așa societatea, adică noi înșine, ne compromitem ca și părinți înainte chiar de a deveni. Totul pentru noi, pentru confortul nostru.

Știți ce e parenting-ul natural? Nu, nu ăla de tratezi copiii doar cu plante și incantații, e o altă denumire pentru attachment parenting, adică metoda de creștere a copiilor bazată pe atașament, răbdare, respect și compasiune, lucruri ce par a fi împotriva tendințelor societății actuale. Știți ce mai presupune parenting-ul natural? Să te întrebi ca părinte “de ce” și să cauți răspunsuri în cărți acreditate, nu la vecine și nu în blog-uri (printre care se află și al meu, nu luați de-a gata tot ce citiți aici, e posibil să greșesc. Citiți cărți veritabile dacă vă prinde o idee.)

În ziua de azi, este o lege nescrisă ca toți nou-născuții să aibă colici, iar copilașii tantumuri; la un moment dat un fel de “scuză” pentru anumite lucruri pe care copiii le fac în momentul în care au nevoi de bază neîmplinite, iar părinții sunt prea ocupați ca să se mai întrebe “de ce” și să citească o carte. Avem 3000 de prieteni pe Facebook, dar pe cei 100 pe care chiar îi cunoaștem, poate nici nu îi salutăm pe stradă. Avem ființa asta mică de 3 kg care nu știe altceva decât căldura corpului mamei și mirosul pielii ei, dar am prefera să știe că suntem în anul 2019 și un bebeluș cuminte și la zi cu ce vrem noi să fie și doarme 10 ore în pătuț. Și dacă plânge că nu o simte pe mama aproape, are colici, așa că dă-i cu ceai plin cu zahăr și sedative. Că așa zic reclamele și tanti Aurica de la etajul 3. Și dacă toddlerul se aruncă pe jos după ce a stat o oră în fața televizorului ca mama să curețe liniștită cartofii și e suprastimulat și agitat din cauza celor 2 ouă Kinder și 4 brioșe cu ciocolată, are un tantrum, nu are nevoie de afecțiune, îmbrățișarea părinților și dragoste. Lăsă-l să plângă, că îi trece. Ce contează că el nu înțelege de ce plânge sau de ce nu se poate opri.

Emma și Anna nu au avut colici. Nu cred în colici, așa cum îi știe tot poporul. Cred că bebelușii au dureri de burtă, cred că trecerea la mediul uscat, extrauterin, este foarte dificilă pentru ei, dar cred că alte lucruri cum ar fi teama, nesiguranța, epuizarea fizică, nevoia de mamă și lipsa celui de-al patrulea trimestru de sarcină sunt lucruri care contribuie la descărcarea emoțională care se întâmplă, foarte interesant, predominant seara. Cred în beneficiile respectării nevoilor copiilor, cred în atenție și atașament, cred în purtarea copiilor și contactul piele pe piele, cred în alăptarea la cerere, zi și noapte, nu cu program și cred în co-sleeping. Cred în respectarea programului și a ciclurilor de somn ale bebelușilor și a dorinței lor de a mânca sau nu, la un moment dat. Cred în răspunsul rapid și eficient la nevoile bebelușilor. Cred în capacitatea noastră de a ne respecta unii pe alții, la fel cum ne putem respecta copiii. Și respect nu este egal cu laxism. De exemplu, Emma se juca astăzi la nisip de-a prăjiturile și umplea niște forme. Era timpul să plecăm acasă. Mai avea de umplut 2 forme și mi-a spus “Hai să mai stăm!” și din respect pentru ea, nu am umilit-o spunându-i “X e ascultătoare, tu de ce nu ești așa?!” , nu i-am călcat stima de sine spunându-i “Hai o dată, dacă îți spun!”, nu am întărâtat-o la mânie spunând “Ba da. Plecăm!” și nici nu am mințit-o cu “Hai să vezi ceva interesant! E în camera ta sub plapumă, se ascunde. E somnul de prânz.” și foarte important, nu i-am oferit recompense pentru lucruri normale pe care trebuie să le facă, să o cumpăr cu promisiuni. I-am spus “Văd că mai ai două forme goale. Ce-ar fi să termini și prăjiturile alea, să le așezi frumos, cum îți place și apoi să mergem acasă?” A fost de acord și în momentul în care a terminat, a venit de bună voie, fără să fie nevoie să insist. Copiii sunt mai inteligenți și mai receptivi decât credem noi la un moment dat.

Tantumurile de asemeni sunt inexistente la noi, cel puțin până în momentul de față. Emma a avut o perioadă dificilă când a început grădinița, manifestată printr-un fel de somnambulism și descărcări emoționale acasă. Au trecut repede, în brațele mele. Dar puteau trece și mai repede, dacă acționam la timp. Ca părinți dăm examenul și abia apoi învățăm lecția. Deci tantumurile se pare că au o anumită cauză rezolvabilă și apar în general în urma unor lucruri negative, controlabile sau mai puțin controlabile. Însă și în cazul în care poate nu e vorba de lipsa somnului înainte de ora 20, de suprastimularea cu desene sau de lipsa timpului de calitate cu părinții, sau poate doar a început grădinița, a apărut un frățior sau mama a început lucrul, ca părinte ai datoria de a ajuta copilașul de doar 3 anișori (care habar n-are că Pământul e rotund) să treacă mai ușor peste anumite schimbări. De ce să depunem efort când e mai ușor să ne plângem pe Facebook că nu știm ce să mai facem? Dar în timp ce mama se uită ca o legumă în telefon, formulând textul, copilul o “sâcâie” să se joace cu el, apoi vrea să îi schimbe șosetele, apoi nu îi stă bine părul pe care nu-l are, doar pentru că vrea atenția ei. Dragostea ei. Înțelegerea ei și promisiunea că e acolo, disponibilă fizic și emoțional pentru nevoile lui.

Sursa Google

Și asta nu pentru că vrea să manipuleze. Crede-mă, nici bebelușul de 6 luni care nu știe să stea în fund, nu știe nici ce e manipularea și șantajul. Și un copil la care i se răspunde nevoilor emoționale nu devine dependent de mama lui și nici răsfățat. Rezultatele sunt exact opuse.

Un copil care știe că se poate baza pe tine ca părinte, un copil care nu a fost ignorat și subestimat, va prinde aripi, având bagajul emoțional plin de stimă de sine, încredere în propriile forțe și respect pentru cei din jur. Nu va sta lipit de tine. Pentru că știe că ești acolo să-l prinzi dacă se împiedică și cade.

Dar știi care e frumusețea parenting-ului natural? Nu dă o rețetă pe care dacă nu o respecți, eșuezi în creșterea copiilor. Ci îți aduce aminte de adevăratele valori în viața de familie: dragostea necondiționată, dăruirea, răbdarea, respectul și înțelepciunea necesară în deciziile pe care le luăm, cum le luăm și de unde. Fiecare familie e diferită, nu trebuie să fim toți la fel. Dar ar trebui să avem o listă de valori de pe urma cărora să beneficieze copiii noștri. Și să creștem, să învățăm și noi împreună cu ei, să întoarcem societatea la adevăratele valori.

Și să nu uităm că nu trebuie să ne îngrijorăm de ceea ce vor deveni copiii noștri. Ei deja sunt cineva, chiar și în pântec, la 3 luni sau 3 ani. Nouă ne revine sarcina să îi îndrumăm, să fim o autoritate plină de dragoste pentru ei, arătând răbdare, uneori chiar îndelungă răbdare. Atitudini pe care societatea actuală nu mai pune preț atât de mult. Pentru mine relația noastră cu cei mici și fericirea lor constantă în brațele noastre, nu e altceva decât răsplătirea tuturor eforturilor depuse până acum. Prefer oricând asta, decât să fiu și eu un părinte modern, al căror copii dorm toată noaptea după CIO, mănâncă tot terciul din farfurie cu ochii în desene și sunt lăsați singuri în timpul unei crize în magazin.

Nu intenționez să cert pe nimeni cu acest articol, mă mustru pe mine în primul rând pentru că mă simt vinovată de parte din lucrurile de mai sus. Am fost nemulțumită. Am fost stresată. Am pus presiune pe copii. M-am îngrijorat din nimicuri și m-am îndoit de convingerile mele și instinctul meu.

Îmi doresc nespus ca toate mamele din lumea asta, care doresc să iși crească copiii cu atașament și daruire să nu se împiedice de ceea ce gândește lumea și societatea despre ele. Alăptați-vă bebelușul de câte ori are nevoie și urcați cu el pe munte că nu îl trage curentul. Fiți voi ciudatele alea care nu mănâncă tot ce zboară și vă rog, citiți cărți. Citiți CĂRȚI, nu comentarii pe Facebook și nici articole slabe, poate ca acesta al unei mame care trece prin aceleași încercări ca și voi, în fiecare zi. Haideți să fim noi o influență pentru societatea în care traim și să nu o lăsăm să ne dicteze cum să ne creștem copiii. Haideți să încercăm împreună să facem lucrurile altfel și în același timp individual, fiecare în interesul familiei și a copiilor săi.

Oare putem face asta?

 

You have successfully subscribed to the newsletter

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Amy Hozat will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.