Browsing Category

Gânduri

Gânduri Stil de viață

Ce faci doar pentru tine, după ce devii mamă?

4 November 2019

Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că am nevoie și de lucruri pe care să le fac strict pentru mine, după ce am născut fetițele. Să stau un minut în plus în duș aducea sentimente de vinovăție că nu am folosit acel minut pentru a mă uita la bebelușul meu sau nu am spălat un vas, nu am curățat o legumă, atât de gravă a devenit lipsa mea de conștientizare că numele de mamă nu șterge numele meu de individ, persoană, om, femeie. Am încetat să mai citesc, să mai mănânc așa cum trebuie, să mai dorm profund, să mă gândesc la ce mă doare, la cât de obosită, deteriorată și singură sunt, totul pentru că cineva depindea de mine. Și nu o spun ca “uite ce mi-a făcut viața de mamă“, o spun ca “uite ce mi-am făcut cu mâna mea“, pentru că nu este vina nimănui că eu am uitat de mine. Omul meu, copiii, cei dragi nu au nevoie de o umbră care să supraviețuiască în rutina ei zilnică de a-i îngriji și a pune o importanță uriașă pe lucrurile mici de care poate ei nici nu au nevoie. Ei au nevoie de o femeie, o mamă care să trăiască și care să le fie un exemplu de viață.

Dar cum poți fi exemplu de viață, când tot ce faci este să supraviețuiești?

Nu sunt nedespărțită de copii, întotdeauna i-am încurajat să fie independenți și autonomi, încă din primii ani de viață. Anna, 2 ani, se joacă singură cu orele, bea apă de la dozator, se îmbracă și se încalță fără ajutor, mai nou își încheie și nasturii la haina ei de lână. Emma, 4 ani, se pregătește singură pentru grădiniță, de la îmbrăcat, spălat pe dinți și prins părul în două codițe colorate, nu este nevoie să intervin, nici măcar să o verific. Pune lapte cu cereale pentru ea și sora ei, sau gustarea de după-masă în două boluri din sertar. Dar chiar dacă nu mai sunt cu bebeluș în sistem de purtare toată ziua sau nu mă țin lipită de obrăjorii fetelor, sunt tot timpul în alertă să le anticipez fiecare mișcare sau sentiment, să le pregătesc răspunsul la întrebările pe care nu le-au pus încă și să le îndeplinesc nevoile pe care nu le-au manifestat, să le orientez privirea și să le modelez gândirea către deciziile corecte pe care să le ia singure. Și chiar dacă pare că nu fac multe, la sfârșitul zilei sunt epuizată fizic și emoțional pentru că m-am gândit strict la nevoile celor din familie, inclusiv la cele de mâine, sau cele care am presupus eu că există. Are sens oare ce spun? Oare vă regăsiți?

De câteva săptămâni, Emma mă întreabă des de ce mă gândesc la ceilalți mai mult decât la mine. Prima dată m-a întrebat asta când am rugat-o să lase poarta întredeschisă la grădiniță, ca să intre mai ușor mămica ce se apropia. M-am bucurat atunci că a înțeles gestul meu și i-am explicat de ce fac lucrul acesta cu bucurie și de ce nu e un lucru greu să te gândești la ceilalți, ba chiar este satisfăcător să faci fapte bune (în speranța că va testa lucrul acesta). Apoi m-a întrebat când am fost la magazinul de lângă casă și am dat restul de bănuți doamnei mai în vârstă care și-a numărat cu atenție ultimii lei din portofelul bătătorit de viață. Dar apoi a început să mă întrebe și când mă vedea obosită, îngândurată sau preocupată mai mult decât e cazul de lucrurile mărunte și nesemnificative, iar tonul ei era unul total diferit, cu dezamăgire și confuzie. Și era confuză pentru că vedea că în cazul meu, atenția la cei din jur devenea o jertfă, nu o bucurie. Și problema nu era că doream să fie casa curată când vine omul acasă, problema era că mă simțeam vinovată dacă mă puneam un minut jos și nu scuturasem fața de masă, sau nu am aranjat cutele la draperii.

Vorbesc la trecut pentru că încerc să mă conving singură să nu mai fac asta. Cu toate că o fac, în fiecare zi. Dar mi-am făcut o listă de lucruri pe care să încerc să le fac zilnic, altele săptămânal, pentru a mă bucura și de prezența mea, nu doar de a celor dragi în viața mea.

Lucruri zilnice:

•să mă pregătesc eu prima pentru o nouă zi, înainte să încep să-i pregătesc pe ceilalți. Să beau un pahar de apă, să mă spăl și să mă îmbrac, să citesc și dacă e nevoie, să mă trezesc mai repede pentru a face lucrurile acestea.

•să îmi pun și eu farfurie la masă. Să nu mănânc doar ce rămâne de la copii.

•să deschid geamul dimineața și să mă uit la munți. Să respir aer curat și să simt adierea vântului, să preiau din viața și energia naturii. Să mă simt parte din ea.

•să ascult mai multă muzică.

•să nu-mi fie rușine că stau jos, dacă intră cineva pe ușă.

•să nu continui treaba când dorm copiii la prânz, să-mi iau 30 de minute pentru mine, în liniște, cu o cană de ceai și gândurile mele pozitive. Neapărat pozitive. Sau să pictez.

•să trimit un mesaj unei prietene cu care nu am mai vorbit de mult și mi-e dor de ea. Sau să dau un telefon să întreb de sănătate.

Lucruri săptămânale:

•să-mi cumpăr flori. Că de ce nu.

•să merg undeva singură. La o plimbare, să alerg sau să beau un ceai în localul meu preferat. Îmi crește nivelul de anxietate doar gândindu-mă la asta, dar voi încerca să mă consider o companie plăcută, eu pentru mine.

•să invit pe cineva la mine acasă, ca o consecință a telefonului de mai devreme.

Sper să vă fie de folos expunerea greșelilor mele 🤷, dorința mea de a schimba ceva, de a fi un om mai bun atât pentru mine personal, cât și pentru oamenii pe care i-am dezamăgit, închizându-mă în casă. Aș fi vrut să îmi spună cineva acum 5 ani să am grijă să nu cad în capcana asta. Așa că încerc să le scot eu la suprafață pentru alte femei, cu speranța că vor fi luate ca ‘așa nu’, sau ‘nu ești singura, putem mai bine împreună’.

Și dacă aveți sugestii pentru mine, le aștept cu drag! Nu voi pretinde niciodată că scriu pentru a-i învăța pe alții, că eu știu mai bine, ci tocmai, pentru că avem (și am) nevoie de mai multă camaraderie și onestitate, compasiune și sinceritate în mediul online.

Tu ce-ai făcut pentru tine azi?

Gânduri

“Dacă un străin vrea să mă fure…”

30 September 2019

E 30 Septembrie, în casă cântă colinde orchestrate (pentru că e frig și beau ceai), eu sunt în dormitor, împătur haine, Emma și Anna stau pe canapeaua cu flori din bucătărie și ronțăie biscuiți din sertarul cu gustări pentru copii. Emma mă strigă:

-Mama, poți să vii puțin?

Anna repetă, ca de obicei, dar în stilul ei:

-A-de-li-na! Vino pusin!

Las zâmbind hainele din mână, știind că urmează ceva interesant, posibil amuzant. Ajung în bucătărie, Emma începe cu întrebarea ei clasică:

-Mama, pot să spun ceva?

-Da, sigur.

-Știi ce m-a învățat buni?

-Ce, iubita mea?

-Dacă un străin vrea să mă fure și să mă bage într-o mașină, să dau din picioare și să mă țin cu mâinile de ușă, să fac tot ce pot să nu intru. Dar dacă intru, să sar la volan și să țin de el!

-Wow! Stai puțin! Cum?

-Și dacă mă prinde cineva pe stradă, să țip și să fac tot ce pot ca să fug!

-Corect, dar vrei să-ți spun ceva foarte foarte important?

-Mhm… (zice Emma cu un biscuite în gură, în timp ce Anna se uita fix la mine, cu ochișorii ei mari, așteptând replica mea).

-Dacă un străin vorbește cu tine pe stradă, în parc, în magazin sau la grădiniță și te cheamă cu el, tu să spui repede “Nu, că sunt cu tati aici.” și să arăți cu degetul către cel mai apropiat om și să strigi “Tati! Hai aici!” și să fugi către el.

-Dar mama, asta este o minciună!

-Emma, eu îți dau voie să minți când vin străini la tine. E singura dată când poți încălca orice reguli și politeți pe care le-ai învățat, important este să pleci de lângă omul acela.

-Sau spun “Uite un polițist!” și fug!

-Și asta este o idee bună.

Anna deschide gura și se îndreaptă cu ea către mâna Emmei, care nu mișcă niciodată dacă este “atacată”.

-Anna! Stop! Ce faci?! strig eu surprinsă.

-Muc pe Emma.

-De ce?!

-A zis Emma că fulă pe Anna.

Emma se uită la mine și începem amândouă să râdem, Anna se prinde că e ceva amuzant și râde și ea. Coboară amândouă de pe canapea și fug la joacă. Eu rămân singură în bucătărie.

Acum le aud cum se joacă de-a hoțul (care este un urs uriaș de pluș) pe care l-au legat cu o curea de calorifer, să se salveze. Iar eu, nu mișc și mă rog să nu fie nevoie vreodată să folosească ce au învățat de la buni sau de la mine. Colindele încă răsună, dar nu mai zâmbesc. Gândul mi-e la toți copiii neajutorați care nu au avut șansa de a se salva. Gândul mi-e la copiii mei, mici și inocenți, ușor de manipulat și de manevrat de către monștri (pentru că nu-i pot numi oameni). Gândul mi-e la faptul că lucrurile pe care îi învățăm pe copiii noștri să le facă în astfel de situații s-ar putea să nu le fie de folos deloc în fața unor uriași puternici și răi, dar oh. E datorita noastră să încercăm.

Trăind în lumea aceasta periculoasă și murdară, cred că este important să folosim aceste platforme și pentru a discuta și a învăța unii de la alții lucruri practice și absolut necesare pentru părinți și copii.

Dacă aveți și alte idei de împărtășit, vă rog să o faceți, aștept cu mare interes să-mi spuneți cum i-ați învățat pe cei mici să se apere.

Gânduri

Mâna mamei mele.

27 September 2019

Cea mai detaliată amintire din copilărie este mâna mamei mele. Îmi aduc aminte atât de clar textura palmei ei când mă mângâia înainte să-mi pieptene părul, îmi amintesc inclusiv căldura degetelor ei când ne țineam de mână sâmbăta dimineața și ne uitam la desenele cu Ciocănitoarea Woody. Îmi amintesc atât de clar puterea îmbrățișării ei și cum mă strângea cu dragoste când mă așteptam mai puțin, când o meritam mai puțin. Îmi aduc aminte cum călca hainele în dormitorul cu mobilă albastră, în timp ce Elvis Presley cânta la pickupul nostru vechi și fierul de călcat scotea mai mulți aburi decât era necesar. Îmi aduc aminte cum întindea cearceaful pe pat cu mâinile ei fine și albe ca neaua.

Dar cea mai importantă amintire este din ziua nunții mele, când cu aceeași răbdare cu care mi-a legat șireturile în copilărie, mi-a încheiat nasturii rochiei mele de mireasă. Fiecare nasture încheiat a fost ca un capitolul din viața mea în care am avut parte de îndrumarea, susținerea și iubirea ei. Cu fiecare nasture încheiat mă pregăteam pentru plecarea mea din mâinile ei calde și luminoase.

Ce n-am știut eu atunci este că mâinile ei vor fi umplute din nou de Emma, apoi Anna și să îmi văd mama ținând în brațe copilașii mei cu aceeași dragoste și blândețe cu care m-a ținut pe mine, amintirea mâinilor ei este și mai prețioasă și mai dulce decât a fost vreodată.

Azi e ziua ei. Și m-am trezit cu imaginea aceasta în minte și cu bucuria enormă că am avut parte de dragostea unei asemenea mame. Nu aș fi fost aici, nu aș fi avut bucuria, pacea și liniștea pe care le am acum, fără îndrumarea mâinilor sale.

Așa că, la mulți ani, mamă dragă. Nu-ți pot mulțumi îndeajuns pentru ceea ce ai fost și ești în viața noastră. Nu pot decât să încerc să port în palmele mele aceeași blândețe și dragoste cu care m-ai purtat tu pe mine.

Fashion Gânduri Stil de viață

Lookbook toamnă – part 1 – natural

25 September 2019

Când mă gândesc la toamnă, mă gândesc la natură, la culori și sentimente calde, la adierea vântului și foșnetul frunzelor, mă gândesc la pământul ud și apusurile răcoroase pe care le ador.

Toamna am parte de lucruri minunate pentru care nu am muncit și pe care nu le-am cerut, dar le-am primit oricum; de la frumusețea munților pe care îi privesc în fiecare zi, la mirosul strugurilor din gradina părinților și razele calde și neașteptate ale soarelui în zilele răcoroase, toate sunt daruri nemeritate. Toamna e timpul potrivit să încetinesc și mai mult din alergarea mea și să număr motivele pentru care merită să fiu mulțumitoare și fericită.

De fiecare dată când plecăm undeva și trecem pe lângă un câmp sau o pădure, Emma devine foarte entuziasmată și spune “Mergem odată acolo, te rog? Să alerg printre frunze și să adun floricele?” . În schimb, nu devine deloc entuziasmată când suntem în oraș, înconjurați de cărămizi și asfalt, între oameni grăbiți, nervoși și stresați. Și cred că avem de învățat de la copii în această privință. Suntem făcuți să iubim natura ca pe o mamă, să ne bucurăm de ea și să îi oferim atenția noastră și timpul nostru, de ce nu, ținând cont că depindem de resursele ei și ea ni le oferă gratuit, ca un părinte iubitor. Da, am învățat de la copiii mei că trebuie să mă bucur într-un anumit fel de natură și că trebuie să fiu mai atentă la felul în care stilul meu de viață afectează mediul. Am început să evit plasele și pungile de plastic, cele pe care suntem nevoiți să le folosim pentru fructe și legume nu le arunc, le spăl și le refolosesc (am descoperit o soluție și pentru a evita complet pungile, dar trebuie să verific dacă e legală înainte să o folosesc și să vă spun despre ea😅), nu mai cumpărăm jucării sau alte lucruri din plastic, preferăm jucăriile ecologice, din materiale reciclate și cele hand-made despre care v-am spus aici și aici. Cât despre haine, ținând cont că e vorba de una dintre cele mai poluante industrii care contribuie enorm la creșterea consumerismului și folosește inutil cantități uriașe din resursele naturale, îmi doresc să nu mai contribui la aceste lucruri și să-mi învăț copiii să facă la fel. Chiar dacă au doi, respectiv patru ani, nu e prea devreme pentru a le explica de ce nu cumpărăm anumite lucruri, cum ajung ele în magazine, care e scopul reclamelor și a mall-urilor și cum să facem diferența între “am nevoie” sau “îmi place”. Și cei de la care am învățat cum să fac lucrul acesta în privința hainelor sunt oamenii minunați din spatele numelui pe care îl citiți atât de des aici, Hiphip.ro.

Hiphip are nenumărate articole pe blog, explicând modul de producție, calitățile și beneficiile pe termen lung ale hainelor din materiale naturale, organice sau reciclate. Am făcut prima comandă acum 5 ani și de-atunci încoace așteptările mele au fost depășite de fiecare dată, motiv pentru care nu am încetat să cumpăr haine, accesorii și încălțăminte de la Hiphip.

Dar muselina am descoperit-o doar anul acesta, nu știu cum de mi-a scăpat până acum. Probabil eram atât de mulțumită de lână și mătase și diferite blend-uri, încât nu mi-am întors privirea și spre altceva. Dar vai! Ce bine că s-a deschis un boutique Hiphip și în Sibiu, unde pot pipăi, proba și unde te poți îndrăgosti și tu de materiale pe care nu le-ai încercat.

Muselina este un bumbac organic super fin, neașteptat de fin, un fel de mătase cu proprietăți de bumbac, nu știu cum să o descriu. Și brandul meu preferat al anului 2019 este Poudre Organic, cel care m-a convins să achiziționez o cămașă și pentru mine, lucru pe care îl fac foarte greu, ca orice mamă care se gândește mai mult la copii decât la ea. 😅 Este un brand franțuzesc (de ce nu mă mir că îmi place?) , iar hainele sunt produse într-o fabrică prietenă cu mediu. Hainele nu au vârstă, sunt timeless, clasice, minimaliste, dar cu detalii delicate care te duc puțin în lumea unei provincii franceze, într-o toamnă caldă, undeva la malul mării, într-o casă veche de lemn, vopsită în alb cu mult timp în urmă, cu terasă de jur împrejur, lângă care stau întinse, în bătaia vântului, haine și cearceafuri din materiale naturale, precum cele de la Poudre Organic, în timp ce valurile mării se sparg la câțiva pași de căsuță. Oh… Am deviat? Am deviat. Știți că trăiesc în lumea mea, nu cred că e nevoie să mă justific, dar revin.

Nu v-am spus despre blend-ul de in și bumbac de la Poudre Organic! Rochia Emmei este din acest blend și este absolut perfecta pentru toamnă. Nu doar respiră foarte bine și previne supraîncălzirea datorită inului, dar și oferă protecție și căldură datorită bumbacului organic.

În plus, culorile hainelor sunt absolut fabuloase și se vor purtate în natură. Sunt de-acolo. La fel ca și noi și inimile noastre.

Vă as și un video de prezentare în care puteți vedea hainele în acțiune, cu toate că nu am reușit să surprind toată frumusețea lor. Dar dacă vreți să vă convingeți singuri, vă invit la boutique în Sibiu, sau în București. Și dacă vreți puțină companie în Sibiu, aștept un mesaj. M-aș bucura să petrec timp și să-i cunosc pe cei care citesc ce scriu eu aici, chiar și atunci când deviez rău de la subiect.😊

Voi de ce vă bucurați toamna în mod special?

Gânduri Stil de viață

Ziua Annei și de ce doi ani au fost cât douăzeci

21 September 2019

Doi ani cât douăzeci.

Nu știu cum de pentru majoritatea părinților, primii ani de viață ai copiilor lor trec rapid. Eu am trăit la o intensitate uriașă fiecare zi din ultimii cinci ani, când am rămas pentru prima dată însărcinată. S-au întâmplat atât de multe, într-un timp atât de scurt, parcă imposibil de multe pentru câțiva anișori, am impresia că am 40 de ani. Am trecut prin schimbări uriașe din punct de vedere emoțional, psihic, evident și fizic. Dar în momentul în care am început să trăiesc cu responsabilitatea unei noi vieți firave, apoi două, care depind total de mine, atenția la detalii și bucuria care vine din cele mai mici lucruri, parcă au oprit timpul.

Sau poate am vrut eu să nu pierd nimic. Sau pur și simplu să încetinesc ritmul vieții, de dragul lor și a timpului limitat în care le pot savura și le pot învăța că viața nu trebuie să fie doar o alergare cu ochii lipiți de lucrurile materiale în timp ce le trag pe ele după mine, uitând de responsabilitatea de a fi prezentă emoțional, nu doar fizic în viața lor. Dar mă bucur că am putut și lucra în același timp, într-un domeniu care să-mi aducă satisfacție și împlinire pe plan personal (și financiar, de ce nu).

Mă bucur că am ales să le învăț că frumusețea vieții stă în dragoste, mulțumire și bucuria care vine din unitatea fizică și emoțională cu cei care se numesc ai tăi, iar ei te numesc a lor. Și frumusețea vieții înseamnă și să te oprești să mângâi părul copiilor tăi când încearcă să își încheie nasturii de la haină, înseamnă să te lași cucerit de privirea lor când îi speli pe dinți și să pui vasul pe masă, să te ștergi pe mâini și să pui genunchiul jos ca să te conectezi cu ei, atât cât au nevoie.  Cel puțin pentru mine. Așa că da, anii aceștia am ales să-i încetinesc și nu regret o secundă.

Mă uit la Anna și văd fiecare moment, fiecare decizie și fiecare detaliu care au contribuit la șlefuirea caracterului ei în acești doi ani. Văd fericire, văd răbdare, văd multă dragoste și compasiune pentru cei din jur. Văd și frustrare, șmecherie și tentative drăgălașe de a trece limite, dar neapărat drăgălașe, să se asigure că nu mă pot abține să nu zâmbesc după ce testează apele. Văd dorința ei de a deveni independentă și o susțin în totalitate, prefer să stau să mă uit la ea 10 minute cum își ia singură șosetele și papucii, decât să fac eu asta pentru ea în 10 secunde. Prefer să văd cum mănâncă și își ia sigură cu lingurița picătura de supă de pe barbă. Prefer să o văd uitându-se la mine cum curăț legume în timp ce îi răspund la toate ‘de ce’-urile ei și nu stă cu ochii și mintea într-un telefon. Prefer să testeze limitele și să-mi spună șmecher “Pale lău, doamnă.” cum a făcut astăzi, de m-a bufnit râsul, chiar dacă m-am chinuit să nu o fac. Prefer să o aud strigându-mă din bucătărie “Adelina! Hai un pic, te log!” cu glăsciorul ăla mic, ca să-i dau stafide.

Deci, da, au trecut douăzeci de ani în doi ani perfecți și extraordinari în care încă un copilaș mi-a demonstrat că prea des adulții îi subestimează și nu își aleg bătăliile cu înțelepciune, ci le aleg pe principiul “Eu sunt mare, tu ești mic, eu te controlez și te rănesc pentru că vârsta și poziția îmi oferă putere asupra ta.” Nu e ceașca mea de ceai. 🤷

Și pentru că îmi place să încetinesc lucrurile și să mă bucur de momente care altă dată zburau pe lângă mine, dar mai ales pentru că susțin independența Annei și dorința ei de a își exersa abilitățile, jucăriile pe care le-a primit de ziua ei au beneficii exact în aceleași direcții: exercițiu, răbdare și îndemânare. Evident, jucăriile sunt de la mult iubitul nostru brand Jucării altfel, brandul jucăriilor ecologice, premium, vopsite doar cu coloranți naturali pe bază de apă, non-toxici. Pe lângă acestea toate, jucăriile sunt gândite în detaliu, fiecare având un scop bine definit, contribuind la dezvoltarea abilităților motorii și intelectuale ale copiilor.

Vă las mai jos câteva din jucăriile Annei (împreună cu mici detalii despre ele, preluate de pe site) care apropo, ne-au făcut și drumul cu mașina până în Viena surprinzător de plăcut și liniștit:

Binoclul caleidoscop

Jucăria este special dimensionată pentru mânuțele copiilor, are un design atrăgător, cu finisaje frumoase și detalii viu colorate, la care se adaugă și cele două lentile de tip caleidoscopic. Este fabricat din lemnul arborelui de cauciuc, vopsit cu coloranți vegetali pe bază de apă, non-toxici.

Anna a râs în hohote când s-a uitat pentru prima dată la mine cu binoclul. Ne-a prins foarte bine și în mașină, fetele au privit pomii, mașinile, oamenii și clădirile cu binoclul caleidoscopic și s-au distrat de minune.

Păpuși de înșiruit, joc de îndemânare

Setul conține 12 piese din lemn masiv de paltin, o sfoară cu un capăt de lemn, iar celălalt capăt tip ac și 10 cartonașe cu imagini a unor înșiruiri de piese, pe care copiii să le refacă.

Jocul e potrivit atât pentru copilașii micuți ca Anna, cât și pentru preșcolarii care se pot folosi de carduri pentru a le memora și a le reface ulterior.

 

Joc magnetic, trupa animăluțelor

Jocul acesta a fost și este preferatul Annei și o înțeleg. 🙆 Iubim jucăriile Petit Collage, sunt fabricate atât de bine și de frumos! Setul acesta conține o cutie metalică, ușoară și 24 de magneți din hârtie reciclată așezați pe 4 planșe reutilizabile. Cutia este scena pe care copiii așează și crează animăluțe care cântă la diferite instrumente, având posibilitatea de a face nenumărate combinații. Jocul a fost hit în mașină, în drum spre Austria și este perfect pentru orice călătorie sau vizită la doctor.

Majoritatea lucrurilor pe care le avem de la Jucării altfel sunt de la brand-ul Petit Collage, fiind și singur loc din Romania în care le putem găsi. Ne-am îndrăgostit de Petit Collage inițial fără să ne dăm seama, în primul rând datorită materialelor folosite; sunt materiale reciclate de foarte bună calitate, materiale pe care nu le-am mai văzut în altă parte. Și în al doilea rând, datorită simplului fapt că nu sunt deloc niște jucării banale, sunt jucării ‘inteligente’ și atractive, jucării care contribuie la dezvoltarea copilașilor.

Data trecută, de ziua Emmei, v-ați îndrăgostit și voi împreună cu noi de jocul Ce sunt eu? și încă primesc întrebări legate de el. Așa că, împreună cu oamenii minunați de la Jucării altfel, ne-am gândit să oferim un joc într-un GIVEAWAY pe Instagram! Așa că, dacă vreți să câștigați jocul acesta minunat de care vă puteți bucura cu toată familia, dați click aici. Vă aștept cu drag! 💛

 

Gânduri Parenting

Cei mai neînțeleși dintre pământeni – actorie sau caracter?

5 August 2019

Cu ceva timp în urmă, am fost toți patru la oftalmolog. Afară erau 30°C și a trebuit să așteptăm într-o încăpere de 3m² fără aerisire, împreună cu două doamne care își povesteau cele mai dramatice momente din viața lor și doi domni, unul tăcut, iar celălalt mai bine făcut, cu pantaloni scurți, tricou negru și lanț gros la gât, se uita la videoclipuri cu fail-uri pe telefon. Emma s-a așezat direct lângă cele două doamne (nu că ar fi avut și altă variantă în camera tip lift) și a ascultat zeci de minute poveștile interesante despre viață, în timp ce eu și soțul meu ne zâmbeam pe ascuns, știind amândoi că Emma va reține și ne va povesti entuziasmată tot ce a auzit. La un moment dat, Emma m-a rugat să îi explic ce e pe o planșă care detalia ce este și cum funcționează colesterolul. Având în vedere că eram 8 străini lipiți unul de celălalt, în liniște deplină, am considerat că o lecție despre colesterol nu este binevenită în momentul acela, așa că i-am promis că îi explic acasă din atlasul ei al corpului uman. După ce s-a plictisit de poveștile doamnelor și de analizat singură colesterolul, și-a scos 3 stikeez din gentuța ei roz și a început să se joace pe faianța din spatele scaunului.

În timp ce eu caut disperată o foaie în geantă ca să-mi fac puțin aer, domnul musculos, cu lanț de aur la gât, îmi spune cu o voce groasă și puternică:

-Doamnă! Vreau să vă felicit.

-Pentru ce? întreb eu ușor speriată și crezând că este ironic.

-Că v-ați crescut copiii așa frumos. N-am mai văzut de mult copii așa mici care să vorbească în șoaptă și să stea cuminți pe căldura asta.

Se referea la Anna care repeta constant în șoaptă “Aple, dog mos!” adică “Lapte, te rog frumos!” și la Emma care a rezistat eroic atâta timp pe un scaun, în căldura aia.

I-am spus că îi mulțumesc mult și că nu am făcut noi ceva special, ne bucurăm că așa sunt ele, minunate (pentru că e adevărul, dar și doream ca Emma să se simtă responsabilă pentru complimentele primite😉). El a insistat mult asupra subiectului, ne-a spus că se bucură că am început o astfel de generație, că vor fi mame și ele și își vor crește la fel copiii, și așa mai departe. Nu mă așteptam, chiar deloc, mai ales din partea unui bărbat care nu pare interesat de astfel de lucruri. Când am ieșit din cabinet, domnul a venit după soțul meu să de-a mâna cu el și să-l felicite din nou.

M-am gândit toată ziua la asta, la motivul pentru care unii copii “par” mai cuminți, sau mai “buni” decât ceilalți. Și urmează din nou, o părere personală, nespecializată, a unei mămici care nu se consideră deloc un talent în creșterea copiilor, și am să vă spun și de ce, unde am greșit și ce am învățat.

Nu cred că există copii răi. Fără alte explicații sau detalii tehnice. Nu există copii răi. Cred că există doar copii neînțeleși.

Până la urmă, în funcție de ce este analizată bunătatea sau cumințenia unui copil? Cu ce este comparat caracterul lui, ca să se determine pe ce listă a lui Moș Crăciun se află? Cu cel al unui adult? Cu cel al unui bibelou care nu mișcă și strălucește? Cu ce au nevoie adulții ca ei să fie? Există o listă de criterii pe care un copil trebuie să le îndeplinească pentru a se numi cuminte, criterii generale care nu țin cont de dorințele și nevoile lui?

Oamenii văd doar lucrurile de suprafață ale copiilor noștri. Efectele unor cauze, efectele unor nevoi împlinite sau nu, în momentul respectiv. Dacă era ora lor de somn, dacă erau înfometate sau suprasolicitate în momentul respectiv, probabil domnul din sala de așteptare nu ar mai fi avut motive să ne felicite.

Cred că toddlerii sunt cei mai neînțeleși dintre pământeni. Ei nu își pot ascunde trăirile, sentimentele și stările. Ei nu știu să facă asta și nu există o carte care să-i învețe să facă asta într-o lună, ca un antrenament la oliță. Spunea un specialist că durează undeva la 25 de ani, chiar mai mult în cazul băieților😆, să înveți să-ți controlezi emoțiile. Eu am 25 de ani și nu văd să-mi fi terminat studiile. Încă mă găsesc cerându-le copiilor niște lucruri de suprafață, care chiar dacă nu sunt rele, nu sunt lucrurile importante care au efecte pozitive asupra copiilor pe termen lung. Cel mai clar și evident exemplu este lucrul cu care ne-am luptat în ultimul timp, o luptă inutilă și fără beneficii pe termen lung, ba chiar a afectat-o mult pe Emma și mi-am cerut scuze de nenumărate ori pentru deciziile greșite pe care le-am luat în privința ei.

Emma este independentă. Așa am învățat-o să fie, așa am încurajat-o și este o calitate pe care i-o apreciez zilnic. Ei nu trebuie să-i spun să se îmbrace, se îmbracă singură dimineața, înainte să iasă din cameră, își face singură felia cu gem, mănâncă singură de când a început diversificarea, merge singură la baie și și-a cerut dreptul la intimitate de la 2 ani. Așa e ea și o apreciez enorm! Nu simt deloc nevoia să intervin peste acțiunile ei legate de ceea ce face, ce are, ce este, pentru că vreau să o învăț să ia decizii bune singură, nu doar să răspundă ca un robot. O las singură în parametrii corecți de siguranță, moralitate și de bun simț, dar vreau să crească învățând să fie autonomă. Dar sunt oameni care au dorința de a controla copiii, de a-i manevra ca pe niște păpuși, oameni care preferă să mute fizic un copil de 4 ani în loc să-l roage să facă loc, sau să spună “pardon”. Oameni care consideră că un copil e inferior, deci nu trebuie respectat sau tratat ca pe o ființă umană cu drepturi egale, nevoi și spațiu personal, oameni care consideră că toți copiii sunt răi. Și Emma nu suportă asta. Nu acceptă ca o persoană să pună mâna pe ea, sau să încerce să o controleze verbal când ea nu face nimic rău. Și nu mai respectă nici ea la rândul ei. Efectiv nu își mai controlează tonul, nu mai investește “timp” și atenție în felul în care îi răspunde persoanei respective și am dus o luptă constantă cu ea pe tema asta. Și întotdeauna ea mi-a spus la fel: “Eu de ce să respect un adult care nu mă respectă pe mine?” Și un copil care taie scurt o conversație cu un adult este considerat rău și aduce rușine părinților. Și așa am simțit, că vor zice oamenii că nu o educ. Dar pe mine mă deranja doar efectul! Și cât timp am fost concentrată asupra efectului, nu mi-am dat seama că… are o doză de dreptate și Emma. Nu este obligată să facă frumos în fața unei persoane care o tratează urât, doar ca să mă mulțumească pe mine și să mă simt eu bine. Cât timp nu vorbește urât, nu trece limita bunului simt, ci doar îi este antipatică o persoană și o evită subtil, nu ar trebui să o forțez să dea dovadă sau să dea naștere unor afecțiuni false.

Și după ce m-a luminat o prietenă bună care mi-a spus cât de mult greșesc că mă tot supăr pe atitudinea rece a Emmei, după ce m-am pus și eu în locul ei și mi-am dat seama cât de umilitoare și deranjante pot fi unele lucruri pentru copii, mi-am dat seama că m-am blocat la lucrurile de suprafață și că e în regulă ca un copil să nu zâmbească dacă este tras, împins și umilit verbal de un adult. Până la urmă, dacă cineva ar striga la mine toată ziua că nu fac lucrurile bine, că sunt căpoasă și că vreau doar ca mine, cel mai probabil aș evita total contactul cu persoana respectivă.

De ce să facem unui copil ceva ce nu ne permitem să facem unui adult? De ce să suporte un copil asta? Doar pentru că e mic și nu se poate apăra? Nu sunt de acord. Și am decis să am grijă ca Emma să își păstreze bunul simț față de toți oamenii, dar să nu o mai forțez să falsifice sentimente.

Și până la urmă, ce ne dorim din partea copiilor noștri? Să fie actori buni, care să vorbească, să acționeze la comandă, așa cum le dictăm noi pe moment? Sau ne dorim să dezvolte un caracter frumos, să devină autonomi și să ia singuri decizii bune? Dar mai ales, să învețe să respecte și adulții care se comportă altfel, să accepte, nu să judece și să umilească pe alții la rândul lor.

Adevărata întrebare este căutăm să investim pe termen lung în copiii noștri, sau vrem să controlăm momente? Riscând astfel ca peste 20 de ani să devină adulți care nu reușeasc să-și controleze emoțiile, care să creadă la rândul lor că au dreptul să-i controleze pe ceilalți, să îi judece, să fie lipsiți de respect și limite în relațiile cu cei din jur, să creadă că tot ce nu-i ca ei e rău, tot ce-i diferit trebuie lovit și dărâmat, în loc de iubit și acceptat?

Nu există copii buni sau copii răi. Există doar copii neînțeleși. Copii ai căror părinți, printre care mă număr și eu de multe ori, cer momente de actorie și nu depun efort pentru a modela caracterul lor, ascultându-i, respectându-i și fiind disponibili emoțional pentru ei.

Dacă am dreptate, nu știu. Dacă procedez cum trebuie ca mamă, nu știu. Dacă vor fi copiii mei adulți echilibrați, cu siguranță nu știu… Nu știu ce voi mânca mâine, evident nici alte lucruri mai importante nu le pot cunoaște și controla. Dar exact asta e ideea. Am renunțat la a mai controla. Mă bucur de identitatea fiecăruia, inclusiv a mea și a copiilor mei. Mă bucur și că nu suntem pe placul tuturor, ar fi grav asta oricum😁. Dar mă simt liberă să iubesc pe oricine, inclusiv pe cei care nu mă iubesc pe mine. Și îmi doresc din toată inima să rămân așa, cu riscul de a fi călcată în picioare. Bunătatea e pe cale de dispariție, dar deține mai multă putere decât răutatea care, din păcate, e atât de vizibilă peste tot. Și asta aș vrea să transmit și copiilor, mai departe:

Nu sunt de dorit zâmbete false cu frustrări ascunse, e esențial să îți păstrezi principiile și să fii plin de bunătate reală, simțită și trăită.

Dacă nu înțelege asta acum la 4 ani, nu e problemă. Nu pot decât să sper că va ține minte momentele acestea și că la timpul potrivit își va aminti de ele și va avea înțelepciunea necesară pentru a lua ce e bun din ele.

Dar mai mult decât toate, știind că educația verbală nu se compară cu cea a exemplului personal, îmi doresc să trăiesc eu ceea ce încerc să-i învăț pe copii. Să nu fiu actor bun și să ascund sentimente negative, nici față de ei, nici față de cei din jur. Îmi doresc să am eu un caracter frumos, înainte să pretind asta de la niște omuleți de jumătate de metru, care se bazează pe mine să le arăt cum trebuie să trăiască în lumea asta.

 

Fashion Gânduri

Gânduri despre gala Digital Divas by Avon, frumusețe și comunitate

30 May 2019

Îmi aduc aminte primul produs cumpărat de la Avon, de parcă ar fi fost ieri. Aveam în jur de 12 ani și a venit o colegă la școală cu revista mamei ei care, evident, era reprezentat. Am mai văzut fete prin școală cu revista Avon și cum notau cu pixul pe ea cine și ce comandă, în pauze, pe holuri. Mi se părea extrem de chic, așa că am strâns mărunțișurile de prin buzunare și chiar înainte de terminarea anului școlar, mi-am comandat o cremă de corp cu ambalaj roz și portocaliu, care mirosea a portocale și a vară. Nu pot explica sentimentul pe care l-am avut. A fost primul produs de îngrijire cumpărat singură, pentru mine a fost momentul în care am trecut de la purtatul hainelor fratelui meu și săritul din pomi în grădină, la dorința imediată de a fi o domnișoară.

Iar 13 de ani mai târziu, am participat la conferințele și la gala Digital Divas organizate de Avon (a se insera aici sentimente copleșitoare). M-am trezit la 4 dimineața, mi-am făcut niște bucle retro și un cat eye, mi-am luat rochia în A, black and white, mi-am pus pantofii preferați cu buline pe toc și inimioară roșie pe talpă și în timp ce savuram cafeaua, mi-am adus aminte de momentul acela în care s-a născut în mine dorința de a fi feminină, de a fi frumoasă, răsfoind revista Avon pe banca școlii. Începusem atunci să caut adevărata frumusețe și pentru o perioadă am căutat-o în alte locuri, la alte persoane, în trenduri și șabloane, doar nu în mine. Dar când m-am oprit și m-am uitat la ce sunt, la caracterul meu și la ce vreau să devin, am decis să fiu eu. Să am încredere în mine, chiar dacă nu-s în trend sau pe placul tuturor.

S-au schimbat multe de atunci. Dar tristețea mea cea mai mare este că nu s-au schimbat neapărat în bine. Frumusețea a fost întotdeauna un lucru relativ și e foarte bine să înveți să apreciezi, chiar și fără să înțelegi neapărat, o idee de frumusețe care nu te reprezintă. Pentru că frumusețea nu o găsești unde a pus-o cineva cu atenție, frumusețea apare acolo unde decizi tu să o vezi. Dar din păcate, trendurile și societatea au reușit să elimine subtil anumite lucruri ce ar putea fi considerate frumoase, cum ar fi modestia, delicatețea, gingășia și da, simplitatea. Voltaire spunea că “adevărata frumusețe izvorăște din sublim și simplitate”, lucruri pe cale de dispariție, dar în care eu cred din toată inima.

Cred că, în timp, am uitat că nu e nevoie să ne modelăm după trenduri ca să fim frumoși. Frumusețea este în fiecare, trebuie doar lăsată să înflorească fără să încercăm să o ajustăm într-o direcție artificială, neapărat actuală. Dacă ești un trandafir, nu încerca să devi liliac, doar pentru că liliecii sunt la modă. Fii trandafir, fii ceea ce ești. Be yourself, everybody else is taken.

La Gala Digital Divas am fost eu, într-o rochie autentică din anii 60 de la Venus Vintage Store, purtând o pereche de sandale cu bareta în T de la CCC Romania. Și a fost o onoare să învăț de la cei mai buni oameni din domeniu, să simt atmosfera celor mai activi oameni din social media puși împreună pentru o zi întreagă. Și sinceră să fiu, am avut o plăcere uriașă să aud din partea oamenilor pe care îi admir de ani de zile că sunt o prezență surprinzătoare și o gură de aer curat și rafinat pe piața influencerilor din Romania. 🙌

Dar să fim serioși, influencer nu voi fi vreodată, cel mai probabil, pentru că nu acesta este scopul meu. Nu vreau să influențez pe nimeni, vreau să încurajez. Să încurajez femeile să se bucure de feminitatea lor și de frumusețea lor unică.

Mă bucur enorm de mica noastră comunitate și sunt extrem de bucuroasă să cunosc femei care se regăsesc în principiile mele și în stilul meu. Sunt și mai bucuroasă să pot fi alături de femei care au nevoie de cineva care să le asculte și ador, pur și simplu ador să vă fiu de folos. Am decis să nu mai consider un defect faptul că vreau să fac oamenii fericiți, ci să-l îmbrățișez și să mă bucur de el, la fel de mult cât mă bucur să am o relație cu voi în afara acestui blog.

Vă mulțumesc și pentru susținere, pentru voturi și pentru că m-ați împins de la spate (vă știți voi care 😉I love you). Nu vă merit. Dar voi încerca să vă merit. Acesta este scopul meu.

O zi de poveste vă doresc, ca de fiecare dată.

Gânduri

De ce am lipsit din mediul online în ultima perioadă?

26 May 2019

În ultimile săptămâni am redus aproape la 0 activitatea mea din online, fără să planific neapărat lucrul acesta. Unul din motivele principale pentru care am făcut asta este că am decis să-mi schimb puțin prioritățile și să mă reorganizez pentru că s-au schimbat foarte multe lucruri în ultimul timp: nevoile copiilor sunt altele, înaintăm cu amenajarea mansardei, blogul a înflorit mai repede și mai mult decât mă așteptam vreodată și nu am fost pregătită pentru asta. Așa că, mi-am luat câteva săptămâni să analizez foarte bine fiecare ramură a vieții mele și cum să fac în așa fel încât să-mi îndeplinesc datorita de soție și de mamă așa cum îmi doresc, nu așa cum trebuie. Pentru că acel “cum trebuie” nu e destul pentru mine, nu vreau să mă limitez la anumite lucruri. Vreau să fiu cea mai bună variantă a mea de femeie, de soție, de mamă, fiică, soră și prietenă, fără să mă compar cu alte persoane. Și încă lucrez la asta, aveți răbdare cu mine. 🙆

Dar un alt motiv pentru care am lipsit din mediul online este că după articolul Depresia postnatală există, foarte multe persoane mi-au scris în privat. Și nu am vrut să le răspund cu un simplu “Va fi bine” și un “Mulțumesc”. Am vrut să-mi iau timp să ascult, să meditez la fiecare persoană și problemă în parte și să încurajez din toată inima, nu doar superficial. Consider că problema unei persoane străine pusă înaintea ochilor mei este de o încărcătură emoțională și sentimentală uriașă. Încrederea pe care mi-o arată o persoană care suferă nu o pot lua ușor, nu o pot trata oricum. Așa că, zilele astea nu am lipsit neapărat din online, ci doar din partea publică. Am decis să fiu personal acolo pentru cine are nevoie de sprijin și o îmbrățișare virtuală.

Apoi, am lipsit și pentru că se apropie gala Digital Divas și am fost puțin cu capul în nori, gândindu-mă la tot ce-am făcut în acest an de blogging, la câte reușite am avut, la toate greșelile pe care le-am făcut și la cum aș putea să evoluez și mai mult și mai frumos, pentru voi și pentru cei care-mi sunt alături aici și pe rețelele de socializare.

Sunt foarte recunoscătoare pentru zecile de mesaje de susținere de când am aflat de nominalizarea din cadrul galei Digital Divas. Și vreau să vă arăt recunoștința mea oferind conținut de și mai mare calitate, consecvent și cu toată inima și mintea mea, așa cum sunt eu, cu capul în nori în povestea mea vintage, fără să mă transform în altceva.

Așa că, marți la conferințele ce vor avea loc înainte de gală, sper să învăț cum să fac toate aceste lucruri. Dar ținând cont de faptul că voi învăța de la cei mai buni oameni din Romania în domeniu, sunt sigură că voi avea multe lucruri noi de pus în practică, lucruri care să vă placă, să vă fie de folos și să vă transpună și mai mult în povestea mea.

Am să vă țin la curent cu tot ce se va întâmpla acolo, asta dacă nu crește anxietatea mea și mai mult între timp 🙆 .

Ca de obicei, o zi de poveste vă doresc!

Gânduri

Depresia postnatală există

14 May 2019

Emma avea 2 săptămâni și într-o seară încercam să o adorm. Era liniște. Îi cântam, o legănam și savuram trupușorul ei cald și sensibil, care se lăsase moale și liniștit în brațele mele. Când într-un final, a adormit. O priveam cu drag, îi analizam cu privirea fiecare detaliu al trupușorul ei… Dar când am clipit, pentru o fracțiune de secundă am vizualizat cum o trântesc de ușa dormitorului, cu toată forța mea. Da. Ați citit bine. Și a fost atât de real. M-am pus în genunchi, cu ea în brațe, pentru că mi se făcuse rău. În timp ce repetam în șoaptă “Îmi pare rău! Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă!” eram cuprinsă de un sentiment uriaș de vinovăție pentru ceea ce mi-a trecut prin minte. Și încercam să-mi dau seama de ce am vizualizat un asemenea lucru, când eu îmi ador bebelușul și nu mi-ar trece prin cap într-un milion de ani să îi fac rău. Toate simptomele pe care le-am avut până în momentul acela, le-am pus pe seama oboselii, crezând că e normal să nu am poftă de mâncare, să plâng des sau să am modificări severe de dispoziție, pur și simplu să nu am control asupra minții și a emoțiilor mele. Dar după șocul din acea seară am început să caut informații despre depresia postnatală. Citind diferite lucruri, am găsit o listă de simptome ale depresiei severe. Ultimile 3 puncte erau:
•sentimente de vinovăție, rușine sau lipsa de valoare;
•insomniile:
•ganduri că îți vei răni copilul.
Și aș fi putut să încerc să “trec peste” cum mulți sugerează, să nu mai vorbesc despre asta. Dar dacă vă rog să rețineți un lucru din ce scriu aici este că DEPRESIA NU O POȚI TRATA SINGUR. Depresia nu este o alegere, o decizie, un moft. Depresia nu o poți controla, nu o poți preveni. Depresia e o boală care te lovește fără să o “vezi” venind și când lovește, lovește tare.

În România nu se vorbește despre depresia postnatală. Este un subiect tabu, este rușinos. Depresia postnatală este considerată o slăbiciune de caracter a mamei, o lipsă de înțelepciune sau de maturitate. Când o femeie spune că trece prin depresie în timp ce-și leagănă bebelușul de 2 luni în brațe, i se spune să tacă, să nu mai spună asta, să doarmă mai mult, că e doar obosită și că va trece de la sine. Dar depresia nu trece dacă dormi mai mult și vorbești mai puțin despre asta. Depresia nu trece dacă o ignori!

Nu vreau să ofer sfaturi, tratamente și soluții pentru că fiecare caz în parte este diferit, unic, influențat de foarte mulți factori. Am doar două rugăminți.
Pentru proaspăta mămică, care nu știe ce se întâmplă cu ea, cu mintea și cu sentimentele ei,
8 din 10 femei suferă de baby blues sau depresie după naștere. 8 din 10! Și celelalte 2 nu recunosc, vorba cuiva. Nu ești singură. Nu trebuie să-ți fie rușine, nu e vina ta. Caută ajutor specializat.

Pentru cei care sunt foarte sensibili la cuvântul depresie,
înainte de a judeca, de a trage concluzii pripite, înainte de a pune la punct o femeie care vorbește despre asta, informați-vă despre fenomen. Citiți, întrebați un medic. Și dacă ești o mamă care n-a trecut prin asta, nu judeca în funcție de experiența ta. Și dacă ești un bărbat a cărui soție nu s-a plâns de asta, nu înseamnă că celelalte femei “depresive” exagerează sau chiar nu a trecut soția ta prin asta pentru că nu ți-a spus.

Dacă ești însărcinată, dacă tocmai ai născut sau ai 3 copilași deja, ți se poate întâmpla și ție. Cum te pregătești pentru schimbările fizice ce apar în viața ta după nașterea unui copil, trebuie să te pregătești, să te informezi și despre schimbările emoționale, chiar mintale.

Dacă ai o prietenă care tocmai a născut, o soție sau o soră proaspătă mămică, nu o întreba doar despre bebeluș, cât doarme, cât mănâncă, câte zeci de grame în plus a luat de la ultima întâlnire. Întreabă femeia CUM SE SIMTE EA, nu doar fizic, ci și emoțional. Dacă are nevoie să vorbească cu cineva, dacă e totul în regulă. Spune-i că te poate suna oricând… Nu e nimic mai rău pentru o proaspătă mămică decât să aibă un episod ca al meu și să nu aibă o persoană care să-i ofere sprijin.

Așa că, drag om care citești, dacă nu treci prin asta dar cunoști o proaspătă mămică, dă-i un telefon. Spune-i că îi ești alături, că îți poate spune orice, fie că experimentează depresia sau nu.
Și dacă treci acum prin asta și nimeni nu te înțelege, te rog trimite-mi un mesaj. Și te rog, crede-mă că nu e vina ta. Nu e vina ta! Nu ai greșit tu cu nimic, nu ești o mamă rea! Ai doar nevoie de puțin ajutor, sprijin și înțelegere.

Vreau să-ți fiu alături.

Gânduri

Am fost nominalizată la Young Divas in Fashion Blogging în cadrul galei anuale Digital Divas Awards

28 April 2019

Sâmbătă am împlinit 25 de ani.

Mă uitam la viața mea, la felul în care s-a transformat, la felul în care M-A transformat în ultimii 5 ani. Nu am crezut că există atâta fericire și împlinire, nu am crezut că sunt vrednică nici măcar să visez la lucrurile pe care le numesc acum “ale mele”. Sunt atât, dar atât de recunoscătoare pentru cele mai mari, dar și cele mai mici lucruri din viața mea. De la râsul colorat al copiilor mei, la adierea vântului pe fața mea în zilele acestea călduroase de primăvară. De la îmbrățișarea caldă a soțului meu, la faptul că pot mirosi o floare și pot auzi ciripitul păsărilor dimineața. De la gustul buuun al cafelei cu lapte de orez, la faptul că am fost nominalizată în cadrul galei anuale Digital Divas, chiar de ziua mea.

Nu am șanse de câștig, nici nu mă gândesc la asta. Dar nominalizarea în sine (de care sunt onorată și copleșită) este cadoul perfect și o încurajare uriașă după un an în care am încercat să arăt mici părți din caracterul și mintea mea aici, pe blog. Nu cred că am ceva extraordinar de arătat, cred că fiecare persoană și poveste de viață este importantă și valoroasă, în egală măsură.

Dar dacă vreți să-mi faceți bucuria și mai mare, dacă vă place ceea ce sunt și ce scriu, vă invit să mă votați ✨ aici. ✨ Fiecare vot în parte ar contribui la bucuria mea și deja vă mulțumesc pentru tot. Fără voi, povestea mea nu ar mai fi atât de magică.

Mulțumesc. Mulțumesc pentru un an extraordinar.

 

You have successfully subscribed to the newsletter

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Amy Hozat will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.