Gânduri Lifestyle Parenting Stil de viață

Ce faci cu mâinile tale?

23 April 2020

Întotdeauna m-au fascinat mâinile. Le admir în picturile renascentiste și m-aș uita ore întregi doar la mâinile statuilor. De ce? Pentru că ele vorbesc fără să aibă nevoie de cuvinte.

Felul în care le ținem, felul în care sentimentele noastre le ghidează. Mă fascinează faptul că au capacitatea să distrugă vieți sau să le zidească, printr-un simplu gest. Mă fascinează câtă putere există în niște lucruri atât de delicate.

Câtă putere are o îmbrățișare când ai cea mai mare nevoie de ea. Câtă putere are o atingere când te simți singur. Cât de mult afectează mâinile încrucișate ale părintelui atunci când copilașul are mare nevoie ca ele să fie deschise, gata să îmbrățișeze, să ierte și să ocrotească. Câte sentimente, emoții și vieți schimbate datorită gesturilor pe care alegem să le facem cu mâinile noastre. Da, m-aș uita ore întregi la mâinile statuilor, gândindu-mă la lucrurile acestea…

Acum câțiva ani meditam la asta. O aveam doar pe Emma, avea un anișor și mi-am dat seama că multe gesturi pe care le fac cu mâinile, vorbesc înainte ca eu să spun ceva sau să mă explic.

O mamă învață să fie mamă și școala nu se termină niciodată, dar la început mă copleșeau sentimentele. Eram proaspătă mămică, bombardată de informații, sfaturi și acuzații nefondate din toate părțile, dar cu intenții bune de altfel, cărți peste cărți despre creșterea copilului și multe responsabilități. Dar nu m-am gândit să mă informez și despre mine, ce se întâmplă cu o femeie după ce naște, să mă uit la mine, să văd dacă sunt în regulă, sau trec prin schimbări care necesită mai multă atenție. Așa că, printre altele, devenisem irascibilă, foarte emotivă, simțeam că nu fac destul și că nu merit.

Într-o zi, acasă cu Emma, am bruscat niște obiecte în cameră, gândindu-mă la lucrurile care mă dor, fără să vorbesc sau să realizez că Emma mă urmărește. Când m-am întors spre ea, se uita fix la mâinile mele. Am întins o mână spre ea și a făcut un pas înapoi. Degeaba aveam un zambet fals pe față, mâinile mele au vorbit înaintea mea. Încrederea Emmei în brațele calde ale mamei a fost scuturată pentru o secundă în momentul acela.

Realizând efectele gesturilor mele, am decis să folosesc mâinile pentru a arăta dragoste, fericire, răbdare și siguranță în relația cu Emma. Dar nu pot arăta ceva care este acoperit de sentimente negative de teamă, reproș și anxietate. Așa că am ales să lucrez la mine, pentru a îmbunătăți constant calitatea relației mele cu cei din jur, dar mai ales cu fetițele mele.

Un prim pas practic a fost ca atunci când Emma sau Anna greșesc sau reușesc să mă aducă în punctul de fierbere în care stau să izbucnesc, să fac opusul la ce-mi spune firea. Dacă îmi vine să trântesc ceva, să mă pun jos și să deschid brațele. Dacă îmi vine să strig, să mă pun jos și să deschid brațele. Dacă îmi vine să “las copilul să urle, ca să știe că a greșit”, să mă pun jos și să deschid brațele.

La început a fost dificil să trec peste tot ce-mi spuneau mâinile că trebuie să fac, ca să mă descarc, iar eu să aleg să pun genunchiul jos și să-mi îmbrățișez copilul. Dar fără greș, de fiecare dată, fără excepție, copilașul s-a aruncat în brațele mele și s-a liniștit în secunde, evitând astfel zeci de minute de țipete și stări negative. Au fost puține momente de genul și tot mai puține după ce am început să pun în practică acest lucru. Nu-mi amintesc acum ultima dată când m-au supărat copiii cu adevărat, chiar nu-mi amintesc. Greșesc, evident, sunt copii, dar nu mai văd “nervii” ca pe o modalitate de a-i disciplina sau de a le demonstra cât de grav este ce au făcut.

Totul dispare când oferi o îmbrățișare celui care simte că nu o merită sau e surprins de gestul tău. Totul.

Acum, învățând efectele gesturilor mele, îmbrățișarea este primul pas către inima copiilor mei. Când totul dispare și rămâne doar liniștea și iertarea pe care o simte copilul în brațele mamei lui, atunci e momentul în care copilul primește cel mai bine învățătura spusă cu blândețe.

amy-hozat-portret

Datoria noastră ca părinți este să controlăm haosul care apare uneori în viața copiilor noștri, nu să ne alăturăm lui. Țipând la copii, ei nu vor putea primi ceea ce le spui pentru că frica de țipetele adultului amenințător acoperă urechile și inima lor. Totul începe cu o îmbrățișare. Nu poți fi nervos în timp ce strângi în brațe pe cineva.

Dacă mâinile tale au tendința să exprime înaintea ta sentimentele tale negative, încearcă să le înveți tu ce să facă. Piaptănă-ți copilașul în fiecare seară, rugându-l să-ți spună ce simte, ce-și dorește, ce îl doare. Mângâie-i părul și doar ascultă-l. Dacă ai tendința să te descarci lovind sau bruscând, spune-le mâinilor tale să îmbrățișeze. Educă-le, controlează-le.

Lasă mâinile tale să vorbească despre dragoste, iertare, pace, siguranță și în curând, ele nu vor mai cunoaște altceva.

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply Ella 23 April 2020 at 20:55

    …”frica de tipetele adultului amenintator acopera urechile si inima lor”

    oooff, cum a fost asta 🙁

    • Reply Amy Hozat 18 June 2020 at 18:45

      Suntem oameni, greșim sub o formă sau alta. Bine e să încercăm în fiecare zi să îmbunătățim lucrurile negative care ne caracterizează, nu să cădem în plasa “așa sunt eu” și chiar să ne recunoaștem defectele înaintea copiilor și să ne cerem scuze când greșim. Și pentru că cei mici învață mult mai repede să copieze atitudini decât să asculte mustrări, exemplul propriu e cea mai bună lecție. Unul din motivele pentru care mă rog în fiecare zi să fiu femeia care aș vrea să o văd în Emma și Anna mai târziu.

    Leave a Reply