Browsing Tag

gânduri

Gânduri Stil de viață

Tu ce vezi când apare reflexia ta în oglindă?

15 May 2020

Întotdeauna am avut probleme cu așteptările pe care le am din partea mea.

Copil fiind, mă uitam în oglindă și vedeam toate lucrurile pe care nu le-am realizat până atunci: “nu am citit cartea aia, nu am studiat piesa aia, nu sunt mai bună decât ieri la lucrul respectiv,…”. Nu știu de ce am dezvoltat, încă din copilărie, o autoanaliză mai serioasă decât dragostea pentru ceai. Mi-a fost de folos, în foarte multe situații, dar de cele mai multe ori a acoperit reușitele mele și capacitatea de a mă bucura de ele.

Începând cu vârsta de 7 ani, studiam și câte 5-6 ore pe zi la vioară, participând anual la cel puțin o olimpiadă și câteva concursuri. Chiar dacă am luat premiul I în fiecare an, cu o singură excepție, niciodată nu m-am bucurat deplin de reușită. În mintea mea predomina momentul acela din piesă care ar fi putut fi perfecționat. Și o luam de la capăt, an de an. Și acum, după 20 de ani de muzică, de fiecare dată când cânt în fața oamenilor, nu mă simt vrednică sau capabilă de a transmite ce simt și de a bucura oamenii care mă ascultă.

E o ironie; două adevăruri contradictorii: să cunoști faptul că poți să faci lucrurile extraordinare, să-ți vezi capacitatea, unii ar numi asta egolatrie, dar să nu ai încredere că ai destulă inteligență și înțelepciune să faci lucrurile acelea extraordinare, sau că nu ai dreptul să încerci să te ridici la nivelul lor, puțină auto-condamnare acolo. Dacă nu are sens ce spun aici, e în regulă, bună, eu sunt Amy și multe lucruri pe care le gândesc, e posibil să le înțeleg doar eu. 😂

Nu sunt alt om azi, când trec pe lângă oglindă văd orele petrecute departe de copii, văd zile pierdute fără a mai învăța ceva nou, văd teama că nu voi lăsa ceva în urmă și că voi trece prin viață fără să-i cunosc potențialul. Dar, spre deosebire de perioada copilăriei, acum mă opresc și petrec o secundă în plus în fața oglinzii, uitându-mă în ochii mei și îmi spun că e în regulă.

“E în regulă că nu ești constant lângă copii, au nevoie de timp departe de tine, să devină independenți și să ia decizii singuri, să învețe să pășească drept și înțelept în lumea asta.

E în regulă că nu ai învățat nimic nou azi, sunt zile pe care trebuie doar să le trăiești și să le savurezi.

E în regulă dacă nu ai descoperit America încă sau nu ai făcut ceva aproape la fel de extraordinar, poate într-o zi, dacă muncești și ești consecventă, vei reuși lucruri extraordinare. Dacă nu, ai avut binecuvântarea de a contribui la creșterea unor ființe născute din tine și mult mai prețioase decât orice realizare pe plan profesional.

E în regulă că nu cunoști ziua de mâine. Nu este a ta, nu este în mâinile tale. Momentul acesta este al tău, alege înțelept ce faci cu el și cum îl petreci. Muncește ca și cum ai trăi o veșnicie, dar trăiește ca și cum ai muri azi.”

Și așa văd frumusețea și potențialul vieții, când nu las reflexia din oglindă să mă convingă că nu sunt și nu fac destul. Dau drumul frânelor, las Creatorul să mă conducă și încerc să dau valoare zilelor, nu doar să le trăiesc.

Și în final îmi zâmbesc. Uneori. Dacă mi-a ieșit bine și mâncarea.

Gânduri Stil de viață

De ziua mea, conversații cu trecutul și viitorul meu

26 April 2020

Mâine e ziua mea, împlinesc 26 de ani.

Zilele acestea, în liniștea pe care a adus-o carantina, am purtat cele mai importante conversații pe care le poate purta un om: conversații cu persoana lui din trecut și cea din viitor.

Lui Amy de acum un an, i-am spus următoarele:

Ai avut dreptate. Faptele vorbesc mai mult decât vorbele, atât ale tale cât și ale celorlalți.

Ai avut dreptate când ai ales să mergi pe drumul tău, nu pe cel creionat de alții.

Ai ales să iubești pe cei cei care nu te iubesc și nu, nu ai sfârșit călcată în picioare, ai sfârșit mai puternică decât ți-ai fi putut imagina. Iubind, ai realizat într-un an mai mult decât ai fi realizat în zece, atât pe plan profesional, dar mai ales emoțional și spiritual.

Ai avut așteptări doar din partea ta, te-ai bucurat de ce ești și de ce-ai primit, nu te-ai mai uitat la ce îți lipsește.

Asta a fost puterea ta cea mai mare anul care a trecut.

Cât despre Amy de peste un an, ei i-aș spune următoarele:

Sper că anul care a trecut l-ai trăit așa cum l-ai început: determinată, mai puternică, mai răbdătoare.

Sper că ai rămas în afara zonei tale de confort, descoperind și realizând lucruri pe care nu ți le-ai imaginat pentru tine.

Sper că ai continuat să nu te compari cu alți oameni, ci cu varianta ta de ieri.

Sper că ai continuat să-ți dorești excelență din partea ta, nu bine.

Și sper că te-ai testat atât de mult încât să descoperi că poți să ai încredere mai multă în tine și în capacitățile tale.

Dar, cel mai mult, sper că ți-ai păstrat capul sus, îndreptat către cer. Sper că nu ai uitat că după fiecare nor negru, un soare mai luminos se va ivi.

 

Gânduri Lifestyle Parenting Stil de viață

Ce faci cu mâinile tale?

23 April 2020

Întotdeauna m-au fascinat mâinile. Le admir în picturile renascentiste și m-aș uita ore întregi doar la mâinile statuilor. De ce? Pentru că ele vorbesc fără să aibă nevoie de cuvinte.

Felul în care le ținem, felul în care sentimentele noastre le ghidează. Mă fascinează faptul că au capacitatea să distrugă vieți sau să le zidească, printr-un simplu gest. Mă fascinează câtă putere există în niște lucruri atât de delicate.

Câtă putere are o îmbrățișare când ai cea mai mare nevoie de ea. Câtă putere are o atingere când te simți singur. Cât de mult afectează mâinile încrucișate ale părintelui atunci când copilașul are mare nevoie ca ele să fie deschise, gata să îmbrățișeze, să ierte și să ocrotească. Câte sentimente, emoții și vieți schimbate datorită gesturilor pe care alegem să le facem cu mâinile noastre. Da, m-aș uita ore întregi la mâinile statuilor, gândindu-mă la lucrurile acestea…

Acum câțiva ani meditam la asta. O aveam doar pe Emma, avea un anișor și mi-am dat seama că multe gesturi pe care le fac cu mâinile, vorbesc înainte ca eu să spun ceva sau să mă explic.

O mamă învață să fie mamă și școala nu se termină niciodată, dar la început mă copleșeau sentimentele. Eram proaspătă mămică, bombardată de informații, sfaturi și acuzații nefondate din toate părțile, dar cu intenții bune de altfel, cărți peste cărți despre creșterea copilului și multe responsabilități. Dar nu m-am gândit să mă informez și despre mine, ce se întâmplă cu o femeie după ce naște, să mă uit la mine, să văd dacă sunt în regulă, sau trec prin schimbări care necesită mai multă atenție. Așa că, printre altele, devenisem irascibilă, foarte emotivă, simțeam că nu fac destul și că nu merit.

Într-o zi, acasă cu Emma, am bruscat niște obiecte în cameră, gândindu-mă la lucrurile care mă dor, fără să vorbesc sau să realizez că Emma mă urmărește. Când m-am întors spre ea, se uita fix la mâinile mele. Am întins o mână spre ea și a făcut un pas înapoi. Degeaba aveam un zambet fals pe față, mâinile mele au vorbit înaintea mea. Încrederea Emmei în brațele calde ale mamei a fost scuturată pentru o secundă în momentul acela.

Realizând efectele gesturilor mele, am decis să folosesc mâinile pentru a arăta dragoste, fericire, răbdare și siguranță în relația cu Emma. Dar nu pot arăta ceva care este acoperit de sentimente negative de teamă, reproș și anxietate. Așa că am ales să lucrez la mine, pentru a îmbunătăți constant calitatea relației mele cu cei din jur, dar mai ales cu fetițele mele.

Un prim pas practic a fost ca atunci când Emma sau Anna greșesc sau reușesc să mă aducă în punctul de fierbere în care stau să izbucnesc, să fac opusul la ce-mi spune firea. Dacă îmi vine să trântesc ceva, să mă pun jos și să deschid brațele. Dacă îmi vine să strig, să mă pun jos și să deschid brațele. Dacă îmi vine să “las copilul să urle, ca să știe că a greșit”, să mă pun jos și să deschid brațele.

La început a fost dificil să trec peste tot ce-mi spuneau mâinile că trebuie să fac, ca să mă descarc, iar eu să aleg să pun genunchiul jos și să-mi îmbrățișez copilul. Dar fără greș, de fiecare dată, fără excepție, copilașul s-a aruncat în brațele mele și s-a liniștit în secunde, evitând astfel zeci de minute de țipete și stări negative. Au fost puține momente de genul și tot mai puține după ce am început să pun în practică acest lucru. Nu-mi amintesc acum ultima dată când m-au supărat copiii cu adevărat, chiar nu-mi amintesc. Greșesc, evident, sunt copii, dar nu mai văd “nervii” ca pe o modalitate de a-i disciplina sau de a le demonstra cât de grav este ce au făcut.

Totul dispare când oferi o îmbrățișare celui care simte că nu o merită sau e surprins de gestul tău. Totul.

Acum, învățând efectele gesturilor mele, îmbrățișarea este primul pas către inima copiilor mei. Când totul dispare și rămâne doar liniștea și iertarea pe care o simte copilul în brațele mamei lui, atunci e momentul în care copilul primește cel mai bine învățătura spusă cu blândețe.

amy-hozat-portret

Datoria noastră ca părinți este să controlăm haosul care apare uneori în viața copiilor noștri, nu să ne alăturăm lui. Țipând la copii, ei nu vor putea primi ceea ce le spui pentru că frica de țipetele adultului amenințător acoperă urechile și inima lor. Totul începe cu o îmbrățișare. Nu poți fi nervos în timp ce strângi în brațe pe cineva.

Dacă mâinile tale au tendința să exprime înaintea ta sentimentele tale negative, încearcă să le înveți tu ce să facă. Piaptănă-ți copilașul în fiecare seară, rugându-l să-ți spună ce simte, ce-și dorește, ce îl doare. Mângâie-i părul și doar ascultă-l. Dacă ai tendința să te descarci lovind sau bruscând, spune-le mâinilor tale să îmbrățișeze. Educă-le, controlează-le.

Lasă mâinile tale să vorbească despre dragoste, iertare, pace, siguranță și în curând, ele nu vor mai cunoaște altceva.